Cel mai adesea, tăcut. Dacă deschidea gura despre vreo chestie care-l interesa vorbea mult odată, apoi se întorcea în tăcerea lui. Marius Bădițescu! Ciudat scriitor – cînd simplu, uneori simulînd primitivitatea, cînd, doar cîteva rînduri mai departe, alambicat, cu împletiri complicate ale firelor simplității.
Așa era și omul, l-am cunoscut în studenție la cenaclu. Era în anul I cînd eu terminam facultatea. Cred că stătea la cămin. Singuratic, dar fără să sufere din cauza asta. Nu rîdea la bancuri, cel mult zîmbea din politețe. La încheietura mîinii drepte purta un fel de mărgele de lînă neagră, niște mătănii. Om religios, dar cîtuși de puțin smerit. A prins trenul Desantului, cu povestirile pe care le-a citit la Junimea. Povestirile lui n-aveau nici o legătură cu ceea ce eram obișnuiți la cenaclu, proză de observație cotidiană. Veneau dintr-o lume străveche, cu oameni puțini, în care lucrurile încă n-aveau nume. O lume inventată de el cu care te intriga și-ți impunea respect. Voce înaltă de popă la liturghie.
Mai tîrziu, cînd era profesor într-o comună de lîngă Tîrgoviște, Bădițescu a venit să ne citească cîteva povestiri abrupte, altfel decît cele de la început. Erau niște parabole care porneau din Noul Testament, dar scrise cît se poate de realist. Una dintre ele era despre tîlharul Barabas, cel iertat de Paște de locuitorii Ierusalimului, care aveau de ales între el și Iisus, la judecata lui Pilat din Pont. Barabas simte că nu merita iertarea asta în locul celuilalt și, ca să verifice cum ar trebui să stea treaba, consultă soarta cu ajutorul unor zaruri și al unor confrați care-i împărtășesc neîncrederea în alegerea făcută de localnici. Și soarta îl scapă de pedeapsă tot pe el. Adică asta trebuia să i se întîmple lui, pentru că celălalt, Iisus, era sortit pedepsei. Soartă de blestemat, indiferent ce-ar fi încercat Barabas ca să scape de nedreptatea eliberării pe care n-o merita.
Bădițescu bănuia că nici o editură nu s-ar fi încumetat să-i publice povestirile. Nici măcar Editura Patriarhiei care, credea el, i le-ar fi respins pentru erezie. Editurile laice l-ar fi refuzat pentru misticism. Profesorul Crohmălniceanu era de acord cu el, deocamdată le aștepta sertarul – îi spunea asta ca unul care scria de cîțiva ani exegeze despre Tora, fără cea mai mică speranță de a le vedea tipărite. Fostul inginer ateu Crohmălniceanu descoperise credința în Dumnezeu, care i se părea mai sigură decît materialismul dialectic.
Bădițescu avea degetele înnegrite de vaselină. Venise de la Tîrgoviște cu Wartburg-ul pe care și-l cumpărase de ocazie – poate la mîna a treia – și care-i pusese din nou răbdarea la încercare. Învățase să-i repare singur motorul, care era bun doar de aruncat. Reparațiile lui n-aveau viață lungă, după cum se convinsese în comuna Lungulețu, unde motorul se oprise și-i luse vreo două ore pînă să-l convingă să pornească. Cine știe ce-l aștepta la întoarcere. Totuși, Wartburg-ul nu-i răzbise încăpățînarea. Povestirile biblice ale lui Bădițescu n-au apărut în volum nici după 1990. Erau prea puține sau autorul lor socotise că nu se cuvenea să le publice? Oricum, după Desant, lui Bădițescu, om de dreapta, nu i-a mai apărut decît un volum de eseuri despre L.F. Céline, cel blestemat nu de soartă, ci de francezi pentru colaboraționismul lui cu nemții în timpul războiului.