Pentru astăzi am pregătit ceva special: un bar care nu există. Sau cel puțin așa crezusem eu, naiv cum sunt, vorba românului: „Cine crede tot ce-i spui… este vai de capul lui”. Dar mai bine să explic despre ce-i vorba.
Era o zi ploioasă, rece și cu vânt dinspre Odra (sau Oder, cum se numea râul pe vremuri), așa c-am primit liber la program, să colind pe unde-oi ști, că dumneaei nu scoate nasul de sub plapumă pe-o asemenea vreme. Eu atâta așteptam: „Nu stau mult, promit!”. Nici nu mi-a răspuns, mi-a făcut din mână semn că „Hai, valea” și a continuat să vorbească la mobil cu nu știu ce bună prietenă de la birou (?!) și să-i explice cât de cool se distrează ea în Polonia. Îhî.
Am luat-o brambura pe străzi, bucuria mea: fără rost, fără scop, fără limită de timp, fără nimic. Cât m-or ține picioarele! Am mers prin zloată, nu exagerez, vreo șase ore, până când am simțit că-ncepe să mă ia chiar și pe mine junghiul ăl rău. M-am uitat primprejur după vreo cârciumă, ceva: nimic! Eram la mama dracului, nici nu mai știam de câte ori trecusem Odra înainte și-napoi, și pe câte poduri, iar harta o lăsasem în cameră, pe motiv că „am experiență, mă descurc!”. Mă descurcam pe dracu’, simțeam că m-apucă suspinul, așa c-am întrebat la un chioșc de ziare de vreo cârciumă apropiată. Băiatul de la chioșc n-avea absolut nici o treabă pe o asemenea vreme și la o asemenea oră (era cam 3 după-amiaza), și ce credeți c-a făcut? A-nchis pur și simplu stabilimentul și-a venit cu mine la băut! Adică, tehnic, nu el a venit cu mine, ci el m-a luat pe mine într-un loc absolut secret, pe care numai localnicii îl știu, unde nu-i picior de turist; cel puțin ăsta a fost textul. Am pus botul. Buc (așa-l chema pe „ziarist”) m-a băgat printre niște dărăpănături, printr-o spărtură într-un bartai zidul, apoi m-a scos într-un fel de maidan, la piciorul unui turn cu moacă medievală. La baza turnului era o ușă grea de fier, cu aspect dubios. Dar, într-adevăr, pe ușă era o hârtie lipită cu scoci, pe care scria în polonă ca acolo se găsește mâncare și băutură (măcar atât să-nțeleg și eu din limba asta!). Buc a avut dreptate: am băut bine, am mâncat prost și i-am făcut cinste, că merita omul, doar se deranjase. Plus c-am avut ocazia să mă simt inițiat, oarecum deasupra turistului de rând, neh?
Doar că, începând să scriu textul ăsta, am verificat pe net. Local secret my ass! Are câtamai site-ul de promovare (www.baszta.wroclaw.pl), plus conturi pe rețele de socializare. Fir-ai al dracului, Buce!