Pe 22 iulie 1917, satul Mărăști din Vrancea picotea în arșița dimineții. În afara bărzăunilor – singurii pe care nemții nu reușiseră să-i mănînce –, pe ulițe nu mișca nimic. Cocoșii, rațele, vacile și chiar o parte din cîinii satului pierduseră bătălia cu armata lui Mackensen și își dormeau somnul de veci în buruienile din jur, bîzîiți de muște, după un scurt popas în burțile învingătorului. Doar pupezele și cucii, care-și savurau libertatea în văzduh, aveau o perspectivă corectă asupra mișcărilor de învăluire pe care armata română le efectua tiptil.
Cînd prima ghiulea a vîjîit peste sat și a ridicat un norișor pe costișa goală, unde ar fi trebuit, din spusele iscoadelor, să fie un escadron german, comandantul escadronului le-a mulțumit în gînd artileriștilor români care aveau obiceiul să țină hărțile strîmb. Nimeni nu bănuia că Mărăști va fi primul nume al revanșei și că lungul șir de înfrîngeri de pînă atunci se va transforma aici în glorie.
Generalii Averescu și Prezan și-au oprit timp de zece zile războiul personal ca să se poată ocupa de celălalt război, al întregii țări, pe care aveau tendința să-l considere aproape la fel de important. Ofensiva de la Mărăști căzuse în sarcina Armatei a 2-a, comandată de Averescu. Prezan, șeful Marelui Stat Major, calculase că, dacă-l ține ocupat pe Averescu în această misiune, numărul inamicilor săi va scădea. Și nu s-a înșelat deloc.
Averescu a ordonat artileriei să pregătească terenul vreme de două zile, iar cînd tunarii s-au oprit, dealurile, pădurile și satele din zonă arătau proaspăt arate. Pe 24 iulie, cu noaptea-n cap, infanteria română a năvălit pe miriști și, în cîteva ceasuri, a dat peste cap toată povestea de succes a nemților. Frontul s-a rupt, iar armata lui Falkenhayn s-a retras, lăsînd în mîinile soldaților români efecte, provizii, armament și prizonieri. În cele trei zile în care ofensiva a continuat, a fost rîndul plugarilor noștri să vadă spinări germane alergînd în zigzag.
Dar rușii începeau să aibă probleme cu Revoluția. Lenin și Troțki puneau la cale lunga robie a poporului rus, iar poporul rus nu mai voia să lupte pe front pentru a se putea dedica total dezastrului. Averescu a fost nevoit să oprească ofensiva la cererea comandanților ruși din Galiția, pentru a putea compensa dezertările viitorilor comsomoliști și formarea omului sovietic de tip nou.
Cu toate astea, bătălia de la Mărăști a fost o victorie răsunătoare, frontul german fiind spart pe o lățime de 30 de kilometri și pe o adîncime de 20. Iar asta, povesteau cosașii noștri seara la foc, era doar începutul. Pînă cînd România avea să fie învinsă categoric, mai urmau Oituzul și Mărășeștii.