În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, Soliman Paşa lipăia prin noroaie. Erau noroaiele Moldovei, despre care acum istoria nu mai aminteşte nimic, dar amintesc în fiecare zi de iarnă jurnalele de ştiri. În urma paşalei se tîrîia o armată sculată din somn cu noaptea în cap. O sută de mii de turci moţăiau sub povara iataganelor, cu mocirla pînă la genunchi şi cu un chef de luptă rar, subliniat de căscaturi şi rîgîieli.
Ceaţa grea, care te împiedica să vezi la mai mult de zece paşi, îi împiedica şi pe turci să vadă că, alături de ei, luptau cu fleşcăiala douăzeci de mii de valahi, valahii trădători ai lui Laiotă Basarab. Deodată, din spatele ceţii, prinseră să vină suliţe, ghiulele şi înjurături. Cine putea fi?
După suliţe, care nimereau în plin, păreau să fie ienicerii din avangardă, derutaţi de negură. Ghiulelele, mai puţine decît bubuiturile, i-ar fi putut indica pe moldoveni, ale căror tunuri de cireş explodau cu tot cu servanţi la fiecare a doua tragere. După înjurături, slobozite în maghiară, maghiară stricată şi poloneză, puteau fi aliaţii lui Ştefan cel Mare. În realitate, aşa şi era. Cei 2.000 de unguri, 5.000 de secui şi 2.000 de polonezi, trimişi de regii lor să apere Moldova, tăiaseră calea turcilor şi şi acum le tăiau gîturile. Oştirea Moldovei, formată din boieri, din agricultori şi din toţi fiii Vrîncioaiei, număra 40.000 de săbii şi vreo 30.000 de oşteni, fiindcă nu toată lumea avea sabie. Trezită şi mai devreme decît oastea duşmană, armata ţării ocupase cele mai bune locuri în ascunzişurile ceţii şi se bizuia pe vitejia proverbială a secuilor. Bătălia care sta să înceapă s-a desfăşurat la Podul Înalt. Nu exista nici un pod în zonă, cu atît mai puţin unul înalt, iar asta se poate vedea în întreaga Moldovă chiar şi azi. Denumirea locului nu se ştie de la ce vine, dar cei mai mulţi istorici sînt de părere că ea vine, totuşi, de la Podul Înalt.