Căzut-a aci boierul moldovean Gheorghe Donici năvălind vitejește asupra tunurilor dușmane.
Mormîntul unui erou bătrîn, săpat în locul prăbușirii lui de pe cal, poartă acest omagiu prescurtat. Sergentul Gheorghe Donici a murit la 68 de ani, doborît de mitralierele germane în timp ce galopa, cu sabia într-o mînă și cu pistolul în cealaltă, spre un zid de plumb.
Donici a fost nobil moldovean, din vechea stirpe a boierilor care lăcrimează cînd aud de patrie, născut între podgoriile vesele din zona Bacăului și pădurile crîncene din Neamț. În 1849, cînd a văzut lumina zilei, nu erau multe de văzut în Moldova, fiindcă revoluția tocmai se sfîrșise în stil românesc, cu pupături și un pic de surghiun, iar pînă la urcarea pe tron a colonelului Cuza mai erau zece ani. Donici a crescut în tihna agrară a dealurilor cultivate cu viță, dovleci și porumb, a bătut dumbrăvile fermecate ale pădurii de foioase și a cercetat, în adîncul căpițelor, ospitalitatea copilelor țărănești, vegheat de cîntecul cucilor și de bîzîitul prisăcilor. Studii la Paris n-a făcut, fiindcă viața era prea dulce la umbra moșiei, acolo unde, pare-se, a îmbobocit dragostea de țară și de altele a tînărului boier.
În 1877, Războiul de Independență l-a găsit pe Gheorghe Donici voluntar cu inima înflăcărată, luptînd la Plevna, la Grivița și la Smîrdan, exact așa cum scrie Alecsandri în „Peneș Curcanul”. Experiența de front i-a întărit nu numai caracterul, ci și sentimentele de patriot gata de orice, pe care Donici le-a ascuns cu mare modestie, la adăpostul vieții liniștite din jurul conacului său moldovenesc.
Au trecut aproape patru decenii de atunci și iată că războiul a pus iar patria în primejdie. Gheorghe Donici era un bătrînel înțelept, cu mustăți albe și povești la îndemînă, dar păstrase vechea călcătură de lup și privirea de șoim de pe vremea tinereții. S-a înrolat voluntar la chemarea regelui și a pornit-o la trap către teatrele de operațiuni.
Ziua de 10 noiembrie 1916 îl găsește sergent de cavalerie în Regimentul 9 Roșiori. Inamicul tăiase retragerea trupelor române, iar comandantul regimentului ia în calcul o șarjă călare împotriva unei baterii de artilerie care bara drumul. Donici se oferă voluntar și, alături de căpitanul Filitti, conduce atacul de la Robănești. Numai că nemții își aliniază infanteria și deschid focul asupra escadronului. Donici și Filitti nu iau în seamă gloanțele și gonesc în fruntea roșiorilor spre liniile germane. Bateria o rupe la fugă, degajează drumul, dar cavaleriștii sînt secerați. Din 110 săbii, 94 sînt la pămînt. Donici cade ultimul, la cîțiva metri de inamic. Nemții sînt așa de impresionați de sacrificiul nebun al românilor, încît îi recuperează pe cei cîțiva soldați și ofițeri rămași în viață și îi tratează în spitalul din Craiova.
Bătrînul Gheorghe Donici a murit călare, gonind asupra dușmanului, așa cum au făcut-o, de-a lungul veacului, strămoșii lui șoimărești.