Franța și-a omorît caricaturiștii
cu mîna unor algerieni islamizați, produși pe teritoriul francez. Iluminismul ei, democrația, libertățile și legile ei închinate siguranței naționale n-au putut face nimic pentru ca Wolinski și Cabu să deseneze în continuare.
Pentru o secundă, Parisul a fost cuprins de groază, apoi autoritățile au intervenit. Au mobilizat forțele speciale, au răscolit celulele teroriste, au pus lunetiști pe acoperișuri și au început să facă arestări. În Belgia, în Germania, în Spania și în Marea Britanie, mascații au dat buzna peste grupările jihadiste și au început să-i ia la întrebătri pe toți cetățenii europeni care dormeau cu Kalașnikovul sub covorașul de rugăciune. Unii – cum ar fi teroriștii din Verviers – n-au mai apucat să răspundă și de aceea, în aceste cazuri, întrebările se pun după împușcături.
Nici un stat european
n-a sărit să vîre sub nasul propriului parlament un pachet de legi privind siguranța națională, ticluit dinainte. Nimeni, cu excepția României, n-a scos din dulap o legislație Big Brother gata făcută, care pîndea, parcă, un prilej sîngeros ca să-și arate capul. Guvernul belgian a dat publicității o listă de propuneri concrete pentru întărirea securității la nivel european, dar aceste propuneri urmează a fi dezbătute îndelung și serios în forurile legislative naționale și europene.
România e un stat
pentru care terorismul islamist a devenit istorie. Luptele sporadice cu turcii și tetraseculara coabitare cu ei au sădit în gena românilor o liniște multiculturală absolută. Românii și minoritatea turco-tătară din Dobrogea se iubesc cu pasiune latină.
Cît despre cealaltă minoritate islamică, cea arabo-iraniană, ea este fructul respectului politic, diplomatic și educațional pe care Ceaușescu l-a acordat Orientului Apropiat. Generațiile de studenți arabi, kurzi și persani care ne-au dăruit pe vremea comunismului Marlboro, Alvorada și Fa au revenit cu rude, prieteni și capital în țara uimitoarei lor tinereți. Au uitat să declare la vamă Coranul și moscheile, fiindcă nu aveau nimic de declarat. Între noi fie vorba, în România, Miorița s-a măritat cu un berbecuț. Minoritatea islamică a pus bazele unei burghezii deturbanizate, clădite pe șaorma, humus și falafel, pe distribuție de țigări, afaceri imobiliare și import nefiscalizat de legume.
Șansele unui atentat islamist
împotriva poporului român sînt mai mici ca probabilitatea reapariției dinozaurilor. Dar SRI tocmai asta e: o instalație pusă la punct de dinozauri.
În consecință, SRI și, alături de el, o întreagă faună politică și mediatică de acoperiți vor trei lucruri: cartele PrePay cu buletinul, retenția datelor personale la comunicațiile telefonice și dreptul de a cotrobăi prin mail-urile omului cu acces pe la furnizorul de Internet.
Într-un comunicat referitor la noul pachet de legi Big Brother, SRI zice că acesta „nu permite instituțiilor statului accesul la date care țin de viața privată a persoanelor, fără autorizarea prealabilă a unui judecător”. Apoi se jură că „temerile, speculațiile și acuzațiile manifestate în spațiul public sînt lipsite de orice fundament real”.
Hai să vedem.
În edițiile trecute și uitate am tot demonstrat cu documente emise de instituțiile statului că SRI, poreclit în acte „autoritatea națională pentru interceptarea comunicațiilor”, ascultă telefoanele ilegal. Face asta deoarece CSAȚ, o autoritate administrativă a statului, a stabilit așa. Dar CSAȚ nu e o autoritate legislativă. Ascultarea telefonului fiind restrîngerea unui drept fundamental, se cuvine ca asta să se producă printr-o lege, nu printr-o hotărîre fără putere de lege. Nu există, prin urmare, o lege care să-i dea SRI acest drept, după cum, de altfel, spune și ANCOM: „Subliniem că autoritatea națională în materia interceptării comunicațiilor nu a fost desemnată potrivit legislației primare ori secundare…”
Cum să cred eu atunci
că o instituție care ascultă ilegal telefoane va cotrobăi legal prin mail-uri?
Și George Maior, dacă-l întrebi, îți răspunde: „Nu există o prevedere care să elimine controlul judecătoresc din percheziția informatică la nivel de cetățean. Noi vorbim la nivel de corporații, în faza inițială. Dacă ajungem la un computer individual, nu e posibilă percheziția fără mandat”.
Dar hai să ne întoarcem iar la năravurile trecutului și să reamintim cum li se rupe serviciilor de mandat în cazul interceptărilor telefonice. Iată ce zice o decizie ANCOM, din 2012, despre furnizorii de convorbire: „trebuie să asigure autorităților publice competente acces fizic și/sau la distanță la anumite echipamente, interceptarea urmîndu-se a se realiza de către aceste autorități pe baza autorizațiilor sau mandatelor de interceptare FĂRĂ A FI NECESAR VREUN ACORD PREALABIL DIN PARTEA FURNIZORULUI, acesta din urmă nefiind îndrituit să verifice existența ori legalitatea autorizațiilor sau mandatelor de interceptare”.
Păi, dacă nu-i arăți mandatul furnizorului, adică celui pe care îl percheziționezi, atunci ce rost mai are mandatul? Cel care-l emite nu are nevoie de el, iar cel care ar trebui să-l folosească – nici atît. Convorbirile s-au ascultat și se ascultă fără mandat, direct de pe consola furnizorului, fără ca furnizorul să aibă dreptul să ceară acest mandat. Pe care, necerîndu-l nimeni, judecătorul nu are nici un motiv să-l dea.
De ce ar fi diferită situația furnizorului de Internet față de a furnizorului de telefonie? Pentru că așa zice SRI, o instituție care ascultă ilegal telefoanele? Da.