În căutarea lui Dumnezeu și a sensului ascuns al vieții, Tolstoi vizitează preoți și călugări, cu entuziasm de neofit citește filosofi de-a valma. Slujitorii Domnului îl dezamăgesc, în schimb sclipitorul Schopenhauer îl entuziasmează, cu părerile lui despre moarte. Contele se desparte iritat-dezamăgit de Biserică, remarcă Troyat, care descoperă în corespondența și în jurnalul lui Tolstoi primele semne că în mintea acestuia a încolțit ideea de a-și face propria sa religie. Umil cu Cel de Sus, fostul iunker e tot mai țanțoș față cu cei pe care-i numește funcționarii lui Dumnezeu.
Învățată cu schimbările lui abrupte, Sonia trage nădejde că adoratului ei soț o să-i treacă paraponul pe Biserică și, cînd vede că Tolstoi își toacă energia scriind orice altceva în afară de ceea ce se pricepe mai bine, începe să-l bată la cap într-un război de poziții care pe ea o epuizează, iar pe Tolstoi îl face s-o evite ziua. Noaptea, în schimb, Levușka o asaltează și cum, în noile sale principii de viață, relațiile sexuale trebuie să ducă musai la procreare, o transformă pe Sonia într-o fabrică de copii. Femeia nu-i rezistă, dar începe să creadă că priapicului ei soț nu-i pasă de ea și nici de copii. Simpatia biografului se îndreaptă spre tot mai stresata nevastă și bănuiește că ideea unui roman despre nefericirea unică a unei familii mijește în capul lui Tolstoi, atunci cînd între el și Sonia apar și se înmulțesc frecușurile casnice.
Luat de credința pe care și-a inventat-o și care presupune iubirea aproapelui și sărăcie, contele care pînă atunci lăudase avantajele șerbiei pentru stăpînii mujicilor se gîndește să-i elibereze pe-ai săi. Cum însă Sonia e cea care ține frîiele gospodăriei de la Iasnaia Poliana, ea îi mută gîndul de la ideea asta, însă începe să-și bănuiască soțul de un egoism care-i scoate familia din planurile sale de viitor. Totuși, tenacitatea cu care Sofia îi cere noaptea în pat să se întoarcă la literatură – șantajul de care o va acuza el mai tîrziu – dă roade. După patru ani de la Război și pace, Tolstoi se apucă de Anna Karenina. Troyat, care-și cunoaște din ce în ce mai bine personajul, se simte tot mai la largul său. Îl urmărește fără efort pe Tolstoi și în viața de zi cu zi, dar și prin cotloanele laboratorului în care se naște romanul.
Ciufut și capricios cu cei din casă, tot mai misoginul Levușka vede mai întîi în Karenina o muiere grasă, urîtă, dominatoare și cu un succes inexplicabil la bărbați, căreia îi cad victime și soțul ei Karenin, om cumsecade al cărui singur defect e că plînge prea ușor, de sensibil ce e, dar și amantul Vronski, ofițerul care inițial era „energic, cumsecade și sincer“. Treptat, însă, Tolstoi se îndrăgostește de personajul său, remarcă Troyat. Din urîtă, grasă, nimfomană – întruchipare a Diavolului pe pămînt! –, Anna se metamorfozează. Trece printr-o operație estetică săvîrșită de îndrăgostitul ei autor. Karenina devine brusc o silfidă grațioasă, blîndă, cultă și de o frumusețe fără egal. Și Karenin, și Vronski se metamorfozează, dar invers. Soțul devine un funcționar mărginit, rece, încît îngheață tot ce atinge, iar Vronski – unul dintre băieții de bani gata din Petersburg; om mediocru, Vronski nu e în stare s-o înțeleagă pe sensibila și profunda în sentimente Anna, pînă într-atît că ajunge să-i urască frumusețea. Ceva din trăsăturile Soniei, crede biograful, își fac loc în frumoasa și blînda Karenina, la fel cum, prin noul Vronski, Tolstoi se răfuiește cu tot ceea ce i se părea detestabil în el însuși, cel din prima tinerețe.
Cu totul altfel vor sta lucrurile în Sonata Kreutzer, care stîrnește scandal în toată Rusia, circulînd în copii manuscrise, încît țarul, căruia i-a plăcut romanul, își lasă ministrul de Interne să-i interzică publicarea. Umilitor pentru Sonia Tolstoia e că, în povestea căsniciei Pozdnîșev, apropiații o recunosc, iar cei ce n-o cunosc bănuiesc că ea e modelul Pozdnîșevei. Culmea umilinței, Sonia se duce în audiență la țar cu rugămintea să autorizeze publicarea Sonatei. Asta după ce-i născuse al 13-lea copil lui Levușka, cel care în roman propovăduia abstinența și care în Jurnalul său se temea că își lăsase din nou soția însărcinată. La Iasnaia Poliana începuse pelerinajul care avea să țină încă douăzeci de ani, în care oameni de toată mîna din Rusia și din lumea largă veneau să audă cuvîntul acestui sfînt plin de păcate, pe care exasperata Sonia îl cicălește și-l spionează neobosită. Așa că atunci cînd Tolstoi fuge pentru ultima oară de acasă, ca să scape de ea, moartea îl ajunge din urmă într-o gară oarecare. Un sfîrșit deloc apoteotic, în care însă Troyat descoperă un amestec de ridicol și măreție și te obligă să crezi că, în momentul cînd medicii au anunțat moartea bătrînului leu, timpul s-a oprit pentru cîteva clipe în gara Astapovo și de acolo în toată Rusia.
Henry Troyat, Tolstoi, traducere de Paul B. Marian, Editura Polirom, 2023.