Riggan Thompson e un actor cam trecut, care a devenit celebru cu mult timp în urmă interpretându-l pe supereroul Birdman, un om-pasăre ușor ridicol (ca toți supereroii, de altfel), care poate să zboare și să miște lucruri de la distanță, cu puterea minții. Acum vrea nu doar să aibă iar parte de atenție, ci și să devină respectabil din punct de vedere artistic. Dacă în tinerețe a devenit faimos interpretând un supererou pueril într-o serie comercială, Riggan plănuiește acum să dea lovitura cu un spectacol de teatru de pe Broadway pe care-l produce, regizează și în care joacă.
E o premisă incitantă, pentru un film pe care să-l urmărești cu sufletul la gură. După prima jumătate de oră, te întrebi deja, încercând să anticipezi finalul: va deveni Riggan Thompson respectabil artistic? Va da lovitura cu piesa lui de teatru despre niște albi de vârstă mijlocie care discută în jurul unei mese? E imposibil ca spectatorul să nu empatizeze cu Riggan, pentru că știm cu toții cum e să fi interpretat un supererou în tinerețe și să fi devenit apoi obscen de celebru și de bogat. Filmul lui Iñárritu e și o explorare nouă și inedită a vieții de actor. Cum e să te prefaci că ești altcineva?
E greu să spui despre Birdman că e un film prost. Nu e cazul. E, totuși, un film supraapreciat. Cine vrea să vadă un film frumos poate merge cu încredere la Birdman, dar n-o să găsească mai mult decât cadre extrem de lungi, artistice, care te fac să plonjezi în mintea anostului Riggan Thompson și să trăiești alături de el mica dramă a unui actor decăzut.
Birdman merită depunctat chiar și pentru că, în general, se fac nepermis de multe filme despre actori și drama actorului. Filmele despre filme sunt, practic, primul semn că avem de-a face cu o schemă piramidală. Nu mai bine dăm deoparte întreaga industrie cinematografică și în felul ăsta scăpăm și de problema neinteresantă a actorului și a dramei lui? Apoi, Birdman e teribil de indulgent cu sine. Încă din prima scenă îl vezi pe Michael Keaton levitând în chiloți prin cameră și-ți dai seama cam care e faza. Omul își închipuie că are superputeri, la fel ca supereroul pe care l-a interpretat în tinerețe. Super! În mintea lui, Riggan Thompson are deci impresia că e special, la fel ca toți oamenii. Repetarea obositoare a acestui procedeu pe toată durata filmului îți dă o puternică senzație de arbitrar și face filmul la fel de interesant ca un vis haotic pe care ți-l povestește un om de pe stradă.
Birdman e un film care trebuie văzut, mai ales dacă ai dat deja banii pe bilet, te-ai așezat pe un scaun din sală și a început să ruleze genericul de început. Decât să te ridici și să deranjezi niște oameni, mai bine vezi filmul până la capăt. Mai ales că e artistic, frumos, plin de dexterități regizorale. Povestea banală și tensiunea clișeatică dintre faima facilă și succesul artistic meritat e salvată de priceperea artistică a lui Iñárritu. Cadrele sunt imposibil de lungi, ai impresia și că te uiți la o piesă de teatru, și că umbli prin coridoarele întunecate ale minții lui Riggan. Muzica e bine aleasă, interpretarea actorilor – ireproșabilă. Aproape că poți să ignori micile aluzii care probabil că lui Iñárritu i se par teribil de istețe. De exemplu, Michael Keaton l-a interpretat pe Batman în tinerețe și, cu filmul ăsta artistic, încearcă să revină în prim plan la fel ca Riggan prin piesa de teatru de pe Broadway, adaptare a unei povestiri de Raymond Carver.
Birdman are cele mai multe nominalizări la premiile Oscar, la egalitate cu The Grand Budapest Hotel. Ambele sunt filme ireproșabile vizual, făcute de regizori cu o voce imposibil de confundat. Ar fi însă o mare nedreptate dacă The Grand Budapest Hotel n-ar câștiga mai toate premiile.
Birdman (2014), 119 minute. Regia: Alejandro González Iñárritu. Cu: Michael Keaton, Edward Norton, Emma Stone, Naomi Watts, Zach Galifianakis.