Sub uniforma poleită cu aur a lui Gheorghe Bibescu trăia, bine acoperit de avere și relații, un suflet progresist. Revoluția de la 1821, care trecuse, și cea de la 1848, care urma să vină, curgeau prin venele boierești ale domnitorului ca un vin de tărie mică. Bibescu iubea revoluția, dar o iubea fără martori, cînd rămînea singur în cameră sau cînd mergea la closet. Era un anarhist fricos, un iluminist cu jumătate de gură și un domnitor șovăielnic. Simpatiza în cea mai mare taină cu Ion Cîmpineanu și cu Cristian Tell, iar pe Bălcescu îl iubea într-o muțenie absolută. Visa să ridice baricade, să unească națiunea, dar în viața de zi cu zi se mulțumea să-i pupe în cur pe ruși și să adune avere.
Cu toate astea, în felul lui ambiguu și ezitant, Gheorghe Bibescu a împins Țările Române spre ceea ce urmau să devină la 1859.
Imediat ce a urcat pe tron i-a grațiat pe tinerii complotiști de la 1840, care calculaseră greșit anul revoluției de la 1848. Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu, Mitică Filipescu și alții putrezeau în temnița de la Mărgineni, a cărei contribuție la răspîndirea tuberculozei era unanim recunoscută. Bibescu i-a scos din ghearele bacilului Koch cu un an înainte de termen și, ca urmare, unii dintre ei au avut șansa să moară și de altceva.
A eliberat țiganii care slugăreau Biserica și așezămintele publice. A modernizat pușcăriile, a mărit armata, a reparat prin lege un mare număr de abuzuri comise în justiție, în administrație și în agricultură. A tuns trandafirii care mărgineau Șoseaua Kiseleff și a amenajat Cișmigiul.
În 1843, a încercat să concesioneze toate minele rusului Trandafiloff, un fel de afacere EADS pre-pașoptistă, al cărei scop era, pe lîngă înmulțirea averii personale, securizarea graniței de est cu Rusia. Obșteasca Adunare s-a opus, și atunci Bibescu a dizolvat-o imediat. Nu în acid sulfuric, așa cum ar fi permis epoca, ci în atmosfera glumelor de cazarmă pe care batalionul chemat să supravegheze votul le-a revărsat asupra boierilor.
Doi ani, Gheorghe Bibescu a guvernat de unul singur, fără ca acel parlament post-fanariot să-i poată frîna opera. În 1845 a divorțat de Zoe Mavrocordat, care era bogată și nebună, și s-a căsătorit cu Marițica Ghica Văcărești, care era bogată și bună. Nunta a avut loc la Focșani, iar naș a fost Mihail Sturza, domnul Moldovei. La trei ani de la unirea lui cu moldoveanca, Bibescu a desființat punctul vamal dintre cele două principate, ca să se bucure cît mai mulți de avantajele unirii.
Anul 1848 l-a prins nehotărît. A ținut cu revoluționarii, dar a preferat să le admire eșecul de la Paris, din vîrful uriașei sale averi, strînsă din sudoarea poporului pentru care visa să se sacrifice.