Tot ce-ţi imaginezi şi, mai ales, tot ce ţi-e jenă chiar şi să-ţi imaginezi despre sexualitate şi iubire pune la bătaie Pascal Bruckner în Luni de fiere*. Romanul nu e porcos, ci explicit, provocator, fără să fie vulgar, şi împănat cu pornoşaguri fine pentru intelectuali voyeurişti, cu înclinaţii sado-masochiste. Plus filosoficale citabile, menite să ia ochii burghezului care n-are bani de psihanalist, dar ar pălăvrăgi la un pahar despre nevralgiile căsniciei şi despre avantajele neştiute ale sexului la liber.
Pentru Bruckner, care e şi filosof, sfînta instituţie a cuplului e ceva ce omoară rapid pînă şi cea mai înfocată iubire, asta dacă n-o transformă într-un ceai călduţ, fără gust. După cîteva luni de convieţuire, apare rutina, urmată de o plictiseală care se agravează şi, dacă nu e tratată cu o despărţire în care mai încap regrete, se poate metamorfoza într-o imensă ură. Deci, vorba psihanalistului Tudose, două cupluri se întîlnesc pe un vapor de croazieră. Un el, paralitic de la brîu în jos, cu o nevastă superbă, şi alt el, concubinat cu o tipă frumoasă, dar nu să întorci fulgerat capul după ea. Paraliticul îi spune celuilalt povestea tenebroasă a căsniciei sale şi-l stîrneşte să se culce cu nevastă-sa, el nemaifiind apt decît să doarmă lîngă ea. Doamnele se simt una manipulată, iar cealaltă pe cale de a fi înşelată şi fac o antantă a sexului slab, dar împotriva cui nu trebuie. Fiindcă paraliticul, pe care nevasta lui superbă l-a făcut nefuncţional dinadins, se răzbună pe ea şi o desfigurează cu mîna celuilalt, silindu-l să-i toarne pe faţă un ibric cu apă clocotită. Confidentul lui ajunge nevinovat într-o închisoare turcească, iar paraliticul malefic la un modus vivendi cu nevasta lui care şi-a pierdut splendoarea şi uzul unui ochi. Ceea ce-i face să se completeze, ca în povestea cu orbul şi ologul: unul asigură deplasarea, iar celălalt traiectoria.