Om ciudat şi actor straniu; îl vedeam de multe ori pe la Armenească, la aceeaşi oră a dimineţii. Avea un mers plutitor de lunatic. În zilele ploioase purta un fulgarin cenuşiu şi pălărie de fetru cu boruri care-i ascundeau faţa. Îmi plăceau versurile lui enigmatice şi mă duceam de mai multe ori la aceeaşi piesă, să-l văd jucînd. Era afectat, cu privirea aproape imobilă. Vocea lui joasă, cîntat-tremurătoare, suna înfundat, „ca din mormînt“, spuneau răuvoitorii.
Din cauza ciudăţeniei lui se spunea că ar fi fost morfinoman. Singuratic şi tăcut, se îndrăgostise în tinereţe de Clodi Bertola. Actriţa nu l-a încurajat, în pofida insistenţelor lui şi a poeziilor pe care le-a scris pentru ea. Botta i-a rămas devotat de la distanţă, chiar şi în timpul vremelnicei sale căsătorii cu Mimi, actriţă şi ea. Actorul-poet vorbea pasional despre iubire, dar aproape niciodată despre femei. Nu i se cunoşteau aventuri erotice. Un prieten care-l ştia nu numai din culisele Naţionalului spunea despre Botta că era mult prea îndrăgostit de închipuirile lui ca să mai aibă timp şi de femeile în carne şi oase.