România Mare s-a făcut prin cele trei virtuți ale diplomației și armelor române: noroc, trădare și lipsă de onoare. Ion. I.C. Brătianu a știut să înnobileze aceste virtuți, turnînd peste ele, cu geniu, un tupeu de borfaș. Niciodată națiunea nu-i va putea mulțumi destul acestui inginer de poduri și șosele care s-a jucat cu trei imperii așa cum se jucau mîțele din Humulești cu motoceii legați de sobă, și care a transformat o serie de înfrîngeri militare într-o țară mai cuprinzătoare ca niciodată.
Pe 28 iunie 1914, în clipa cînd Gavrilo Princip își descărca revolverul în arhiducele Ferdinand, Brătianu era prim-ministrul României, iar România avea un tratat cu Tripla Alianță, adică cu Germania, Austro-Ungaria și Italia. Tratatul, care fusese semnat în 1883, chiar de Ion C. Brătianu (zis Vizirul, tatăl lui Ionel), stătuse la secret, dar asigurase o deschidere diplomatică fără precedent pentru teritoriul triburilor vlaho-moldovenești.
Franz Josef al Austro-Ungariei și Wilhelm al II-lea al Germaniei i-au cerut lui Carol I să respecte tratatul și să intre în război de partea Puterilor Centrale. Cererea a fost făcută în germană, așa că regele a convocat la Sinaia un consiliu de coroană, cu trei luni înainte să moară de inimă rea. Regele și Petre Carp au fost pentru respectarea cuvîntului dat și a semnăturii, dar Brătianu a început să vorbească despre interesul națiunii și foloasele care pot decurge din pierderea onoarei și călcarea patriotică a unui tratat. Lumea s-a luat după vorbele lui iscusite, fiindcă fiecare simțea în burtă plăcutele furnicături ale trădării cu cîștig. România a intrat într-o neutralitate de damă ușoară, și-a dat ochii peste cap la avansurile celor două blocuri militare și a cerut plata înainte.
În cei doi ani care au urmat pînă la intrarea în război, Ionel Brătianu a jucat în fața marilor puteri rolul unui escroc de bîlci, care scoate iepuri din pălărie și ouă din buzunar, care își lungește gîtul, merge pe sîrmă, înghite flăcări și rupe lanțuri care n-au fost niciodată întregi.
România reprezenta o partidă bună atît pentru Antantă, cît și pentru Puterile Centrale, fiindcă avea grîu, petrol și o armată de la care lumea aștepta infinit mai mult decît a dovedit realitatea. Brătianu și-a asumat postura de pește diplomatic și a stors de la pretendenți condiții și garanții ca pentru armata Chinei. În cele din urmă, pentru că Franța, Anglia și Rusia au supralicitat cu provinciile istorice, Brătianu a ales.
Aripa filogermană, adică Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman și Petre Carp, l-a presat pe Ferdinand să facă alianță cu nemții, dar stofa de vînzător a lui Brătianu a înclinat balanța spre Antantă. Ionel avusese prevederea de a încheia înțelegeri separate cu Italia și Rusia, prin care primeam garanții de prevenire și de teritorii în caz că trădarea ar depăși un anume nivel de obscenitate.
În martie 1916, Brătianu a combinat Banca Angliei pentru un împrumut de 40 de milioane de lire, bani din care au fost asigurate armamentul depășit și bocancii fără tălpi ai armatei române. Patru luni mai tîrziu, soldații noștri intrau într-unul din cele mai mari dezastre militare, încununat cu cel mai mare folos teritorial de la retragerea hunilor încoace.