Personal, am o scuză, dacă nu chiar două. Cînd îţi plac din principiu roşcatele creţe (mai exact, una dintre ele), Brave* pare o alegere cît se poate de logică şi solidară. Îi văzusem deja păpuşile, într-un magazin Disney din Copenhaga, şi mi se păruse că puştoaica aparent obraznică şi fîşneaţă, cu cea mai explozivă claie de păr de la Poison Ivy încoace, e mai extravagantă decît orice hipster din acest oraş. Ştiam că vocea Meridei, adevărata fată cu părul de foc, îi aparţine unei actriţe de 36 de ani, Kelly Macdonald (Margaret Schroeder în Boardwalk Empire). Şi că al doilea pe lista distribuţiei, cel puţin pe imdb.com, este Billy Connolly (născut şi crescut în Glasgow). Iar cînd îţi plac şi scoţienii – un popor mult mai pitoresc decît cel danez –, nu mai stai la discuţii. Îţi iei creaţa de mînuţă, speri că administratorii site-urilor de profil ţi-au jucat o festă precizînd că filmul e regizat de o femeie pe nume Brenda Chapman (căreia îi datorăm un happy meal extrem de cuşer pe nume The Prince of Egypt) şi mergi la mall.
Teoretic, Brave e o animaţie produsă de Pixar şi distribuită de Disney. Dar, la cum stau lucrurile, e mult mai mult Disney decît Pixar, începînd cu story-ul infantil şi terminînd, exasperant, cu soundtrack-ul diabetic, ceva leşinător, între The Lion King şi Festivalul de la Mamaia, dacă un dement fără scrupule l-ar organiza la Edinburgh. Ceea ce s-ar putea să nu fie o problemă pentru copiii de pînă-n zece ani, însoţiţi de nişte părinţi responsabili, dar se dovedeşte insuportabil pentru cei mari, de peste 30.
Povestea e simplă, benignă şi educativă ca un manual agreat de ministerul Abramburicăi, iar filmul o deapănă convenţional, somnolent, bătrîneşte, pe gustul străbunicii Albă ca Zăpada. Merida e o prinţesă voluntară, băieţoasă, căreia îi place să tragă cu arcul pe coclauri, în condiţiile în care mama ei, regina bunelor maniere (Emma Thompson), insistă s-o transforme într-o lady de interior, în vederea unei căsătorii cu vagi mize politice. Evident, Merida se răzvrăteşte decisiv, profitînd de pasivitatea unui tată necioplit, dar permisiv (Connolly), semn că, în viziunea Pixar-Disney, copiii trebuie să înveţe de mici să fie ei înşişi, întrucît numai aşa îşi pot dezvolta corect aptitudinile, împlinindu-şi destinul. În definitiv, se va putea face tir cu arcul şi la Olimpiada din 2020.
Ulterior, obrăznicătura va primi, logic, o usturătoare lecţie de viaţă, descoperind că pripita ei decizie de a-şi schimba mama (îi las p-ăia micii să descopere în ce anume), prin intermediul unei vrăjitoare bezmetice, poate avea consecinţe dramatice. Într-un final fericit ca o beţie cu scoţieni şi subtil ca o şaorma cu de toate, fiecare are ceva important de învăţat: copiii că trebuie să-şi iubească părinţii pînă nu e prea tîrziu, iar părinţii că şi copiii lor sînt oameni, deci au, ca să vezi, personalitate, voinţă, anumite gusturi vestimentare. Personal, am înţeles încă o dată că nu e bine să ai de-a face cu vrăjitoarele. Dacă directorii de la Pixar ar fi consultat-o în prealabil pe Oana Zăvoranu, s-ar fi lămurit că mai bine făceau o animaţie cu pisici. Mogulilor de la Disney li s-ar fi părut o idee excelentă.
* Neînfricată (SUA, 2012). Regia: Brenda Chapman, Mark Andrews. Cu: Kelly Macdonald, Emma Thompson, Billy Connolly.
Dacă doriţi să recomand
1) Secrets & Lies / Secrete şi minciuni (Anglia, 1996; regia: Mike Leigh). La Cinemax – duminică, 19 august, ora 22,15. N-a murit nimeni dintr-o o dramă de familie a domnului Leigh. Comă alcoolică? Se prea poate.
2) Charlie Wilson’s War / Războiul lui Charlie Wilson (SUA, 2007; regia: Mike Nichols). La Digi Film – sîmbătă, 18 august, ora 20. Un congresman texan, un agent CIA, o fanatică anticomunistă, o indigestă, dar necesară alianţă cu mujahedinii. O comedie americană subţire, de vară, despre putere şi culisele ei, care are meritul că miroase ceva mai bine decît horror-ul politic românesc, chiar după zece tranşe de Saprosan.
3) Capitalism: A Love Story / Capitalism: A Love Story (SUA, 2009; regia: Michael Moore). La TVR 1 – joi, 16 august, ora 22,10. Mi se pare amuzant şi notabil că o instituţie de media falimentară, cu peste 2.000 de angajaţi, care tocmai a decis, prin grija lui Elwis Săftoiu, să închidă emisia a două posturi (TVR Cultural şi TVR Info), difuzează un asemenea film documentar la graniţa dintre socialism şi paranoia. E un fel de Reflector, dacă mai ţine cineva minte, dar c-un realizator – Michael Moore – mult mai puţin telegenic.