Am o calitate care lesne poate fi luată ca un defect. Nu-mi fac iluzii. Sau, dacă tot mă obosesc să le cresc, le țin la adăpost de forțele dezlănțuite ale naturii. Să fie bine, să nu fie rău.
Săptămîna trecută s-au petrecut două chestii care mi-au tăiat cheful de orice optimism. S-a închis LiterNautica, un sait literar serios și calitativ, după zece ani de activitate. Ocazie cu care amicul Mihai Victus, romancier și promotor cultural, a ținut cu amărăciune, „un minut de tăcere“ (o săptămînă, în cazul lui). E inutil să mai vorbești, să te mai agiți, dacă asta e situația. Cum spune el însuși, mulți alți amici binevoitori s-au întrebat dacă nu s-a țăcănit. Păi, asta e treabă? Să ții doliu pentru o entitate virtuală? Mihai explică, atît cît se poate, cam cum și de ce. Saitul era animat, susținut (acolo e muncă grea, nu ca la influensăreală). Cei doi promotori, Cornel Bălan și Pavel Nedelcu, precum și ceilalți din fosta echipă au obosit. La noi, românii, fenomenul are un nume, unul deloc glorios: munca-n zadar. Nu mai socotesc lipsa de timp, epuizarea. Și lucrurile astea, dacă sînt, se compensează într-un fel. Vizualizările pot aduce și cîțiva bănuți, măcar de o bere. Dar nu. În ultimul an s-a observat în modul de accesare a textelor publicate. Era o medie de 10.000 vizitatori unici pe lună și cam 20.000 de vizualizări. Pînă aici, pentru România și, mai ales pentru literatură, nu poate părea nimic rău, ori teribil, nici măcar la nivelul de 3,6 roentgeni. Dar – spune Mihai Victus – „știți cîți din cei care accesează vreun text de literatură în online îl și citesc pînă la capăt cu atenție?“. De aici începe marea, insurmontabila problemă – pe care vreau s-o discutăm mai jos. Statisticile spun rece și precis: doar 1-2% au fost capabili să ducă un text pînă la capăt. Adică, în cel mai bun caz, restul de 98% nu au putut citi mai mult de 30-40 de secunde, după care au plecat în altă parte. Așadar nu e vorba numai despre număr, cît și despre calitatea cititorilor. Din 20.000 de accesări, numai 2-400 de persoane au citit integral textele puse aici, cu un efort și o abnegație cum rar vezi în lumea culturii oficiale. În primul rînd pentru ei, creatorii și susținătorii saitului, e lipsit de speranță.
A doua chestie e închiderea uneia dintre cele mai fermecătoare librării independente din țară: „La Două Bufnițe“, din Timișoara. Le cunosc de multă vreme pe animatoarele ei: Oana Maria Doboși și Raluca Selejan. S-au dat peste cap cam tot zece ani și tot din dragoste pentru cărți. În plus, micuța, dar eleganta lor librărie era în buricul tîrgului, așa că protipendada culturoasă a fostei Capitale Europene a Culturii nu avea decît să se ridice de la crîșmă și să pască nițică iarbă de hîrtie. În mulți ani, fetele cucuietele au inventat reședințe literare, lucru de neimaginat la organizații mai bengoase, cu fonduri incomparabil mai mari decît ale unui hub cultural. Nu pentru că și eu am profitat de o invitație, în urmă cu trei ani, dar a fost una dintre cele mai fructuoase burse de scriere din viața mea, tocmai pentru că a fost și singura. Dar mi-a fost dat să întîlnesc și doi scriitori străini importanți, Lana Bastašić și José Luís Peixoto. José Luís a avut, de curînd, un succes monstru la Bookfest – nu e cititor în România să nu-și dorească măcar un autograf de la el. Într-atît de bună era selecția bufnițelor. Dar ce seri literare, ce chefuri poetice, ce nebunii narative nu se întîmplau pe acolo, zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă… Numai că poveștile de iubire se cam destramă – oameni sîntem, nu? Iar oamenii nu mai citesc – și de asta orice librărie trage obloanele.
O să mă întrebați: „Nu cumva ăsta-i semnul că publicul s-a mutat pe TikTok? Nu ăsta e semnul că literatura nu mai e despre și pentru popor? Nu ar trebui să lăsăm dracului cititul, că numai belele ne aduce?“. Păi, nu. În primul rînd, pentru că „poporul“ nu citește. În orice caz, cel puțin 75% din conlocuitori nu au citit nici o carte în ultimul an, dacă nu în ultimii zece ani. Grupul cititorilor români e cel mai mic din Europa: nu depășește 4-5% din totalul populației. Numai că, pînă anul trecut, acest grup a fost constant. Creștea foarte puțin, din cîți erau. Și, brusc, anul trecut s-a întîmplat ceva. Pun pariu că nu ghiciți.
Publicul ăsta, căruia îi place să citească, nu e unul bogat. Ba chiar aș putea spune că face parte din clasa mijlocie, pătura de jos. De ce e așa, nu știu. Or, tocmai grupul de care vorbesc a sărăcit. Pentru că prețurile s-au dublat în ultimii șase-șapte ani. Cînd sărăcești, nevoile ies în față: hrană, facturi, școală-copii, spital. Cultura vine la urmă, că nu mănînci cărți și nici nu plătești cu capodopere. Or, tocmai criza celei de-a doua pături (ca răspîndire, după săraki) a dus la colapsul culturii scrise românești. Singura salvare – dacă există vreuna – e ca librăriile să vîndă RCA, bibelouri, truse medicale, infuzii, șuruburi și mașini de tuns iarba. Cum vedem, de exemplu, la librăriile mari (nu dau nume) a căror vînzare majoritară e de obiecte de tot soiul, nu de cărți.
Aflu că și editurile pun o frînă dramatică literaturii române, nu pentru că nu ar mai fi cărți bune, ci pentru că, în pofida valorii, cititorii stau la coadă la alimente. Iar acolo nu e imposibil ca doi foști cititori să se ia la harță din cauza unui prospect scris cu corp 4. Fie, patru și jumătate.