În noaptea de 4 spre 5 februarie 1918, cînd pe străzile Bucureștiului bîntuiau doar gerul, ocupația germană și fantomele cîinilor gătiți la popote, un detașament de bulgari beți, cu simțirea ortodoxă înghețată pe obraji, laolaltă cu lacrimile și cu mucii, au forțat ușa bisericii Mitropoliei, au bătut sergentul care făcea de pază și au furat sicriul în care tremurau moaștele Sfîntului Dumitru. Armata bulgară cantonată în Capitală arăta ca o șatră de țigani și se comporta ca o hoardă de tătari. Soldații nu mai mîncaseră de la ultima pisică prinsă în vara lui 1917, umblau în zdrențe și erau mereu cu ochii după pradă. Răpirea Sfîntului Dumitru a fost o idee picată pe stomacul gol, așa cum trebuie să le fi picat proorocilor asceți din secolul întîi ideea mîntuirii.
În varianta sa ortopedică, Sfîntul Dimitrie s-a născut și a trăit într-un sicriu din Basarabov, pe teritoriul Bulgariei. În 1771, generalul rus Saltîkov, ajuns cu armata în Balcani din ordinul Ecaterinei a II-a, confiscă moaștele de la bulgari. Războiul cu Poarta își pierde treptat conturul în cețurile ridicate pe vodcă, iar Saltîkov uită ce teritorii trebuie să ia de la turci. Nu uită, în schimb, să-l ia, la întoarcere, pe Sfîntul Dumitru într-o lădiță, cu gînd să-l depună, întru slava dreptei credințe, la mitropolia din Kiev. Dar pe drum, la București, sub vraja pastramei, a tulburelului și a butoaielor de țuică, generalul îl face pe sfînt pierdut sau, mai degrabă, vîndut unui negustor pios.
Osemintele sînt ferecate în biserica Mitropoliei și, din 1774, Sfîntul Dumitru a fost declarat patronul Bucureștilor.
Despre hărnicia lui ca sfînt se pot povesti multe. Dimitrie a pus umărul la ciuma din 1813, la seceta din 1817 și la holera din 1830. Cum se ivea vreun necaz asupra tîrgului, cum popii ieșeau cu oasele pe străzi. Iar miracolul nu se lăsa așteptat, chiar dacă spiritele mai iluministe erau de părere că vindecările sau ploaia sînt cam trase de păr. Pînă la urmă, trași de păr erau cîrcotașii, pe care mulțimea avea obiceiul să-i ciomăgească pînă era restabilită reputația de binefăcător a sfîntului.
Așa că, atunci cînd s-a aflat de sacrilegiul bulgăresc, mahalalele s-au ridicat ca una în apărarea ocrotitorului Dumitru. Bucureștiul intrase în fierbere, iar lașitatea dovedită de bucureșteni în chestiunea ocupației a lăsat locul unui curaj nebun în materie de sfînt. Mackensen era un general inteligent, caruia îi ajungea dezastrul de pe front. Nu avea nevoie de o revoltă a Micului Paris, așa că a ordonat capturarea imediată a hoților panslavici. Vreme de două săptămîni, Bucureștiul a tremurat de grija Sfîntului Dumitru, care era de negăsit. Norocul s-a arătat pînă la urmă de partea lor, ori poate sfîntul însuși a făcut o minune în folosul propriu, fiindcă bulgarii au fost prinși. O căruță care bătea la ochi de la o poștă a fost oprită în dreptul Călugărenilor de o patrulă germană. Bulgarii au fost obligați să se predea și să înmîneze scheletul ascuns sub paie unui feldwebel luteran. Sfîntul Dumitru a fost înapoiat Mitropoliei, iar bucureștenii au considerat că, prin asta, victoria lor în războiul mondial a fost înfăptuită.