La începutul secolului XX, Delta Dunării era un paradis al peștelui și al păsărilor, un loc de o sălbăticie extremă, populat de specii acum dispărute. O astfel de specie a fost bulgarul lipovean care a apărut în satul Ceamurlia de Jos în 1910 și a dispărut în 1999, în Spitalul de Urgență Floreasca.
Cunoscut și sub numele de Vasile Vîlcu, exemplarul despre care vorbim avea atribuite origini bulgărești, mai mult prin numele Vîlcov, decît prin incompetența fostului general Mihai Pacepa. În realitate, era lipovean sadea, cu terminația numelui destul de comună în Deltă. Pe toată durata carierei lui în Securitate, lui Vîlcu i s-a spus „Bulgarul“, dar vorbea rusește și acea formă arhaică de ucraineană în care se înțeleg haholii din Sfîntu Gheorghe.
Nu se știe cum a făcut șase clase, dar se știe cum a făcut mușchi, fiindcă între 1917 și 1923 trebuia să tragi mult la rame ca să ajungi de la Ceamurlia la cea mai apropiată școală. Vasile Vîlcu a copilărit pe lacurile Ceamurlia, Golovița, Zmeica și Sinoe și a învățat de la pescarii de șalău cum întinzi plasele cînd vrei să prinzi pe cine trebuie.
Pregătirea lui teoretică n-a trecut de nivelul croitoriei, în care s-a făcut remarcat ca ucenic într-un atelier din Tulcea. Apoi, în 1929, cînd marea luptă a poporului sovietic împotriva lui însuși a răzbătut și în România, Vîlcu a devenit membru PCR și a fost recrutat de Comintern. Între 1930 și 1941, agenții URSS și ai Germaniei circulau, fiecare pe sensul lor, prin Deltă. Și cum Vîlcu știa pelicanii și nisetrii pe numele lor mic, a putut scrie, în acea perioadă, cele mai amănunțite rapoarte din istoria spionajului sovietic.
Pe toată durata celui de-al doilea război mondial și în special în perioada războiului contra URSS, Vasile Vîlcu a transmis la Moscova informații care au nenorocit multe batalioane ale armatei române. De aceea, după sosirea tancurilor rusești la București, a fost montat de NKVD în funcții de conducere în PCR, apoi propulsat de MGB și KGB la vîrful spionajului extern al României.
Ca să poată fi făcut direct colonel de Securitate fără să mai treacă prin gradul de soldat, Vasile Vîlcu a primit o diplomă de la fabrica de cadre „Ștefan Gheorghiu“. Apoi i s-a dat pe mînă Dobrogea, unde a făcut tot ce l-a tăiat capul, de la colectivizare la arestarea chiaburilor și de la reprimarea mișcării de partizani la înfricoșarea generală a populației.
În 1954, Vasile Vîlcu e făcut general și pus la conducerea Direcției de Informații Externe, ale cărei realizări le raporta direct la Nikita Hrușciov. N-a reușit să rămînă mai mult de doi ani în fruntea DIE, dar opera lui de infiltrare a emigrației române „reacționare“ a dăinuit pînă azi.
După 1960 a recăpătat dreptul feudal asupra Dobrogei, de astă dată pe linie civilă, ca prim-secretar. În paralel, a fost făcut membru CC, membru CPEx, membru permanent al Marii Adunări Naționale. Faima lui de securist cu legături la Moscova l-a ferit de agresiunile interne de partid. Ceaușescu l-a lăsat în pace, i-a permis să stăpînească Dobrogea după pofta inimii, să vîneze ultimele dropii și ultimii lupi de baltă, să pescuiască moruni, să se îndoape cu caviar și să mîngîie pe sfîrcuri tinerele uteciste selectate special pentru sărbătorirea prim-secretararului de județ.
A murit la adînci bătrînețe, decorat și fără să facă pușcărie cot la cot cu alde Bobu, Dincă și Postelnicu, fiindcă a avut prevederea să vorbească cu rușii la telefon.