De la un timp, Dan Chişu face filme. Nu mai navighează, nu mai zboară la capătul lumii, nu mai găteşte, nu mai plimbă manechine, nu mai fuge din ţară, nu mai lucrează ca ospătar, ca surfer, ca ghid, ca monitor de schi, nu mai face festivaluri, nu mai joacă în reclame, nu mai stă singur sub duş. Acum face filme. A fost şi mai rău, adică a fost o vreme cînd a scris cărţi. Dar acum şi-a revenit şi s-a stabilit la filme. Iar ăsta e un cîştig pentru filme şi pentru cărţi.
La al treilea film, Dan Chişu arată un crescendo profesional simţitor. Într-un fel, biografia lui, care e mai bogată decît scenariile sale, e un handicap. Nu-i uşor să pui pe ecran poveşti mai slabe decît cele în care ai jucat tu. Dar Chişu e un îndrăgostit iremediabil de cinema şi va muri, probabil, încercînd să facă filme tot mai bune. E un amator pasionat şi conştient de propriile limite, înzestrat cu o imaginaţie pentru care mulţi profesionişti şi-ar vinde sufletul.
I-am văzut ultimul film înainte să-i fie puse toate şuruburile şi – da, e adevărat: la 53 de ani, Chişu s-a maturizat. Şi caii sînt verzi pe pereţi e o comedie de situaţie, o poveste onestă şi rotundă, bazată pe un scenariu de construcţie, cu cap şi coadă, cu întorsăturile şi suspansul puse acolo unde trebuie. Se pot căuta simboluri şi mesaje, înţelesuri şi vibraţii complicate, dar e pierdere de timp. Chişu a jucat cinstit, deschis, şi n-a promis mai mult decît ce scrie pe bilet.
Două grupuri trăiesc, în paralel, iluzia îmbogăţirii din senin. Un puşti care completează un chestionar doar pentru că promoteriţa are ţîţe mari se trezeşte în situaţia de a fi cîştigat un milion de euro pe un nume fictiv, scris la plesneală. El şi gagica pornesc din periferiile societăţii într-o cursă nebună în căutarea unui purtător de nume identic, prin care să ridice suma. În alt colţ al Bucureştiului gri, un magazioner e concediat după ce întreprinderea achiziţionează noul Microsoft Excel. Omul e sfătuit să se recalifice, se apucă să înveţe să folosească un computer şi primeşte celebrul mail nigerian. A cîştigat un milion, i se zice, dar trebuie, mai întîi, să trimită cîteva mii de euro la adresa cutare. Se împrumută, pierde banii şi, desigur, el e cel care poartă numele căutat de puşti. Cînd la uşa lui apar doi ciudaţi care îi spun (iarăşi!) că poate deveni milionar, eroul lui Chişu îi aruncă pe scări, cu tot cu posibilitatea reală, de astă dată, de a scăpa de sărăcie.
Mirajul banilor picaţi din cer, felul în care oamenii se transformă în apropierea lor, chiar atunci cînd sumele se mulţumesc să plutească în aer, sînt teme pe care Chişu le manevrează cu îndemînare. Personajele parcurg o evoluţie premeditată, controlată cu atenţie, iar ăsta e însuşi miezul reţetei de umor. Dialogurile sînt vioaie, aduse la zi, iar limbajul de cartier nu ridică probleme mai mari decît în cartier. O tristeţe de balans, raţională, bîntuie cînd şi cînd pelicula, dar umorul precumpăneşte. În rolul magazionerului, Constantin Titieni, bun şi matur, e aproape fără surprize. Revelaţia actoricească o constituie însă Tudor Smoleanu, care face din rolul domnului Buzilă o mică bijuterie personală, bună de premiat la festivaluri.
Dan Chişu e scenarist, regizor şi producător, iar asta e un avantaj personal, fiindcă, pe tot parcursul filmului, atunci cînd unul dintre ei are probleme, ceilalţi doi sar imediat să-l ajute. O solidaritate care dă farmec acestui film de autor.
Publicat în Cațavencii, nr. 43, 31 octombrie – 6 noiembrie 2012