„Dar unde sînt zăpezile de altădată?”, se întreba Villon într-o celebră baladă în care lua la rînd celebre doamne răposate ale evului său. Despre zăpezile de odinioară s-a tot scris și pe la noi. Mai mult în proză. O povestire minunată e în Scrisori provinciale, despre marea zăpadă din anii ’50. Ștefan Bănulescu pornește de la un episod hibernal balzacian ca să ajungă la noi, pe căile prozei fantastice. Despre căldurile autohtone, apropo de încălzirea globală, scria Caragiale în Momente și schițe, și nu numai în „Căldură mare”. Vădit lucru, maestrul berar nu suporta vipiile bucureștene.
Nici Eliade n-avea amintiri plăcute despre zilele caniculare din Capitală, dacă ne luăm după reacțiile personajului său Gavrilescu, cel din La țigănci, care spunea nădușit în tramvai că pe toate le suportă omul mai ușor dacă e intelectual, luîndu-l ca argument pe faimosul colonel Lawrence, britanicul care și-a făcut un nume în Arabia. În Patul lui Procust, un personaj, Fred Vasilescu, e dezgustat de căldura și de muștele din Bucureștiul interbelic. Reacțiile lui sînt ale cuiva care-și poate petrece vacanța la mare, în timp ce niște literați pîrliți se mulțumesc să transpire din belșug la cîrciumile unde mănîncă ciorbe în care mai pică și cîte o muscă.
Pentru autorii noștri cu origini țărănești, canicula și seceta sînt aproape sinonime. Zaharia Stancu scrie, în Desculț, pagini formidabile despre seceta și foametea de la cîmpie. La fel și Fănuș Neagu, într-o povestire a sa de tinerețe, despre nebunia așteptării ploilor.
Din cîte știu, însă, nimeni n-a scris la noi despre săptămînile de caniculă de pe vremea lui N. Ceaușescu. Pe atunci, pînă și buletinul meteo era aranjat, ca să nu se întrerupă lucrul pe șantierele patriei. Mai precis, meteorologii nu anunțau cînd se ajungea le temperaturi caniculare, cînd în spațiile deschise ar fi trebuit să înceteze activitatea. Cum am avut de-a face pe atunci cu acele șantiere, cele din București, pot depune mărturie că muncitorii care lucrau în soare pentru realizarea „planului” mureau la locul de muncă sau la spital, unde erau duși cu Salvarea. Doar că atunci televiziunea, radioul și ziarele se făceau că nu știu despre aceste accidente de muncă, chiar dacă se mai găseau reporteri care propuneau aceste subiecte.
Așa mi-am adus aminte de Garoflid, maestrul izolării acoperișurilor cu smoală fierbinte. Un tip inteligent, rudă pe departe cu famosul Garoflid, interbelicul. Ăsta avea o echipă de vreo cinci oameni cu care se ducea de pe un șantier pe altul cînd blocurile ajungeau la acoperiș. Garoflid a fost, după știința mea, singurul șef de echipă care în timpul caniculei își lua oamenii de pe acoperișul clădirii și se așeza cu ei la umbră. Maiștrii mai cîinoși îl amenințau pe Garoflid că îi vor face raport că întîrzia predarea blocului. Nu era o acuzație cu care să te joci. Dar acest îmblînzitor al smoalei care-i venea în butoaie, tare ca piatra, le spunea maiștrilor că există un loc, nu pe lumea asta, dar există, unde răii vor ajunge în cazane cu smoală topită. Încît se alesese cu porecla de om al Satanei, cu care nu trebuia să te pui.