Aveam o rudă îndepărtată, un fel de unchi prin alianță, Romică, securist. Era la urmărire și filaj și, când mai venea pe la noi pe acasă – eu fiind puștan pe vremea aia –, țin minte că ai mei erau foarte atenți la ce vorbeau. Mie îmi atrăgeau părinții atenția, înainte să apară ruda securistă, să-mi țin gura, să nu zic nimic de Ceaușescu sau alte chestii periculoase. Tatăl meu asculta Europa Liberă la radio, așa că, înainte să sune Romică la ușă, trecea radioul de pe unde ultrascurte pe unde medii și punea postul românesc cu cântece patriotice. Era un radio din ăla portabil, cu antenă telescopică, cred că Gloria îi zicea, mândria electronicii românești, pe care îl târam după noi chiar și în vacanțe. Era prin 1985 când a trecut pe acasă Romică, un tip cu față pământie, de cioclu, mereu sobru, și ne-am așezat la masă cu televizorul pornit. După ceva coruri proletare, un antreu cu icre de crap și brânză, apoi niște poezii cu Partidul, a apărut Ceaușescu la știri dând indicații prin nu știu ce piețe, că era toamnă și se umpluseră artistic tarabele cu struguri, legume, roșii, mere. S-a oprit Romică din sorbit ciorba, a rămas așa, cu lingura la gură, privindu-l pe Ceaușescu cum defilează dând din mâini, apoi își coborî privirea spre ciorba acrită cu borș și gândi cu voce tare ceva de genul: „Noi l-am pus, noi o să-l dăm jos”. Instantaneu, ai mei s-au oprit din mâncat, au rămas cu dumicatul în gât, eu mi-am adus aminte că trebuie să tac, stânjeneala asta a persistat preț de câteva secunde, după care mama l-a întrebat: „Vrei să aduc niște ardei iuți?”.
A venit Revoluția, noi ne mutasem deja din Rahova în Drumul Sării, peste gard de UM 02453, unitatea de pază și deservire a Marelui Stat Major al Armatei. Am ieșit la balcon împreună cu tatăl meu să privim cum treceau tancurile pe șosea spre Piața Palatului, scutierii fiind deja în dispozitiv la Intercontinental. Apoi Ceaușescu a fugit cu elicopterul de pe Comitetul Central, a început nebunia și mai țin minte că am auzit zgomotul puternic al unui elicopter trecând peste blocul nostru. Am ieșit din nou pe balcon, crezând că este elicopterul cu Ceaușescu, însă am văzut zburând foarte jos un elicopter care mi s-a părut enorm, de armată, cu stea roșie pe el, nu cu tricolorul în cercuri concentrice, din acela care transportă trupe și tehnică militară. L-am urmărit cum se duce spre Marele Stat Major și aterizează în curtea unității de deservire. Un elicopter al Armatei Roșii. Oare ce făcea Romică în acele zile? Am aflat după Crăciun, când a venit pe la noi inopinat, s-a așezat din nou la masă, au pus ai mei ce mai aveau prin frigider, televizorul mergea și Revoluția era în direct. Așa ne-a povestit el cum, cu vreo patru luni înainte să cadă Ceaușescu, s-a dus în birou la șeful lui și i-a cerut să-i dea înapoi porumbeii. Romică povestea și râdea, noi îl priveam curioși să aflăm deznodământul.
– I-am zis, șefu’, dă-mi guțanii înapoi.
– Ce guțani, mă, ai înnebunit?
– Nu, șefu’, aseară am văzut că ai intrat la porumbei și mi-ai luat guțanii.
– Bă, ești diliu?
Până la urmă, Romică l-a convins pe comandantul său că este diliu de-a binelea, a urmat expertiza psihiatrică și trecerea în rezervă.
– Rușii l-au vrut mort pe Ceaușescu, Securitatea era împărțită în două: patrioți – care încercam să apărăm țara – și trădători, racolați de KGB, ne-a zis atunci Romică. Și unii, și alții ne săturaserăm de Ceaușescu, dar lacheii rușilor au vrut mai mult, pentru că noi eram independenți, nu haleam tot ce venea din URSS. Mi-am dat seama că ăștia care nu eram cu rușii nu aveam nicio șansă, mai ales că își băgaseră coada și americanii. Am decis să fac pe nebunul și să ies, pentru că nu am vrut să fiu carne de tun. Am colegi care au fost împușcați pe post de teroriști, alții au fost bătuți, dar ăștia au fost exact cei care nu știau încotro merge istoria. Colegii care erau în solda KGB stăteau pe margine și așteptau semnalul de la Iliescu. Dacă nu ieșeam din structuri, probabil că eram mort acum.
A trecut vremea și Romică a îmbătrânit, nu a devenit om de afaceri și nici nu a intrat în politică, ca majoritatea colegilor lui care s-au dat cu rușii. „Eu am făcut poliție politică, ceilalți fac politică acum”, zicea el. Și-a trăit bătrânețea modest, la bloc, cu o pensie specială care i-a oferit totuși siguranța zilei de mâine. Ai mei s-au dus într-o lume mai bună, am rămas eu și, din când în când, Romică a mai venit pe la mine să facem politică. Ultima dată când a venit, pentru că s-a dus și el după aceea undeva – nu știu unde, pentru că era ateu și nu credea nici în Rai, nici în Iad –, mi-a explicat, asemenea unei stafii a trecutului, prezentul pe care îl trăim în țara asta. Pe scurt, pe vremea lui Ceaușescu, Partidul era cel care conducea Securitatea, după 1989 securiștii au înțeles că a venit vremea ca ei să conducă Partidul. Singurul care nu a înțeles lucrul ăsta a fost Adrian Năstase, care i-a călcat pe bombeul afacerilor pe vechii și noii generali. S-a lăsat cu pârnaie, ocazie cu care Partidul a înțeles perfect cine conduce țara. Securiștii au îmbătrânit și ei, dar au avut familii și acoliți care au dus mai departe idealul castei lor, s-au infiltrat în mediul economic, în mass-media, în politică, asemenea unei infecții purulente care invadează organismul. Deja definiția de „securist” nu mai are nicio legătură cu aristocrația izvorâtă din cazarma de la Băneasa, s-a trecut de la Dacia 1310 neagră la limuzine de sute de mii de euro, de la apartamentul de pe Ștefan cel Mare sau de la Unirii la vila de la Snagov și cea de vacanță de la Saint-Tropez.
Romică a fost un securist ceaușist, naționalist, care se ocupa cu urmărirea și filajul dușmanilor orânduirii socialiste. Cred că ultima sa misiune a fost să o urmărească pe soția preotului Calciu, care era pe picior de a emigra la soțul ei în SUA. L-am întâlnit atunci întâmplător pe Romică stând la pândă în Dacia sa galbenă în fața Institutului de Igienă și Sănătate Publică București. Ne-am dat binețe și mi-a zis că e cu ochii pe „nevasta legionarului ăla, Calciu”, iar asta a fost ultima dată când l-am văzut în pielea lui de securist în acțiune. Pentru cine nu știe, IISPB era un fel de triaj pentru dizidenții mai puțin periculoși aflați pe picior de plecare din țară, așa cum a fost, de pildă, și omul de televiziune Andrei Bacalu. Romică a preferat să iasă din „sistem” pentru că, pe anumite canale, numai de el știute, a aflat că se pregătește o răsturnare de regim și că rușii sunt cei care au activat agenții GRU și KGB din România, în special cadre ale Securității, pentru a duce la bun sfârșit acest lucru. În 1989, Partidul a predat Securității cheile puterii din România și așa a rămas și astăzi. Iată de ce nu mă pot opri să zâmbesc când văd toată agitația asta cu Pahonțu, că a fost securist, că a fost în forțele de represiune la Inter, la mineriade. Știți de ce? România este o țară în care o astfel de acuzație adusă unui etern comandant al Serviciului de Pază și Protecție este minoră, atâta timp cât președinții sunt selectați și înscăunați la Cotroceni, iar premierii ajung la Palatul Victoria grație strategiilor prin care își exercită puterea această castă definită drept „Securitate”, devenită la maturitate „Sistem”.