Trăim vremuri atât de sucite, în care valorile s-au rearanjat atât de aiurea, în care dosurile s-au ridicat atât de mult deasupra capetelor, încât până și blânzii dinozauri și-au uitat rolul esențial și-au luat-o la goană printre ferigi.
Dinozaurul modern ar trebui să-și cunoască locul, să-și vadă lungul nasului și să stea liniștit pe coada lui. Dacă n-a prins loc în filmele lui Spielberg, nu-i cazul să pufnească în plâns. Oricum, în filmele alea n-apar dinozauri reali, ci niște animale animatronice. Dinozaurul pur, ăla adevărat, își are locul lui la sute sau mii de metri sub pământ, așteptând cumințel să vină petrolistul, să-i bage țeava sondei în fund și să extragă de acolo petrolul care pune în circulație lumea. Asta faci, dacă ești dinozaur: stai, aștepți și, mai ales, taci dracului din gură.
Dar, cum ziceam, lumea noastră, așa mică și provincială cum e ea, s-a întors cu roatele-n sus. Iar dinozaurii și-au luat nasul la purtare. Vreți un exemplu? Iată-l.
E unu’, o fosilă semivie descoperită în munții Vrancei în timpuri imemoriale, care pozează de zeci de ani într-un soi de Tyrannosaurus Rex al presei românești. Se agită, rage, își bagă capul peste tot și vrea să pară fioros. El chiar se crede – mai ales dimineața, când își citește producțiile în fața oglinzii – acel carnivor rapace, puternic și lipsit de sentimente de care fuge toată animălimea Pământului. Văzut din afară, e doar un brontozaur sedentar, ce-și odihnește blegimea în mlaștină, molfăind agale plante ușor putrezite. De el nu fugi, ci-l ocolești. Iar asta nu o faci de frică, ci din respect pentru propriul simț olfactv. Dacă stai prea aproape, sunt șanse mari să-l prinzi în plin proces de creație, când, ridicat într-o rână, mai sloboade spre tine câte-un vânt puturos. El numește asta fie editorial, fie analiză, fie schiță umoristică, în funcție de dispoziție. Uneori mai are și pretenția că ar face investigații. Cum a avut zilele astea: de vineri până luni a povestit, pe la toate televiziunile pe la care a fost invitat, că o demonstrantă din Piața Universității lucra la Societatea Academică din România. Era atât de mândru că a descoperit el însuși asta, încât nu mai contenea să se laude. Ziceai că a descoperit și publicat, înaintea lui Tolontan, toate dedesubturile Galei Bute.
În fine, poate că e vina noastră că nu știm cum să extragem petrol din dinozauri vii. Dar, în mod cert, pentru faptul că ființa asta e în viață și continuă să scârbească sunt vinovați cei care continuă să-l invite pe la emisiuni și să-l lase să se exprime de parcă ar mai avea ceva de zis. În afară de a înmiresma neplăcut aerul și de a-i lua apărarea ba lui Udrea, ba lui Oprea, pretinzând că o face dezinteresat, din spirit de Gică Contra, chiar nu face nimic altceva decât să spumege peltic spre camere.
Trăim vremuri sucite, în care rațiunea și bunul-simț sunt puse la colț, iar lui Ion Cristoiu i se oferă timp de antenă, în loc să fie stors creștinește de ultimele picături de motorină și aruncat la coș.