Trăim vremuri atât de sucite, în care valorile s-au rearanjat atât de aiurea, în care dosurile s-au ridicat atât de mult deasupra capetelor, încât până și blânzii dinozauri și-au uitat rolul esențial și-au luat-o la goană printre ferigi.
Dinozaurul modern ar trebui să-și cunoască locul, să-și vadă lungul nasului și să stea liniștit pe coada lui. Dacă n-a prins loc în filmele lui Spielberg, nu-i cazul să pufnească în plâns. Oricum, în filmele alea n-apar dinozauri reali, ci niște animale animatronice. Dinozaurul pur, ăla adevărat, își are locul lui la sute sau mii de metri sub pământ, așteptând cumințel să vină petrolistul, să-i bage țeava sondei în fund și să extragă de acolo petrolul care pune în circulație lumea. Asta faci, dacă ești dinozaur: stai, aștepți și, mai ales, taci dracului din gură.
Dar, cum ziceam, lumea noastră, așa mică și provincială cum e ea, s-a întors cu roatele-n sus. Iar dinozaurii și-au luat nasul la purtare. Vreți un exemplu? Iată-l.
E unu’, o fosilă semivie descoperită în munții Vrancei în timpuri imemoriale, care pozează de zeci de ani într-un soi de Tyrannosaurus Rex al presei românești. Se agită, rage, își bagă capul peste tot și vrea să pară fioros. El chiar se crede – mai ales dimineața, când își citește producțiile în fața oglinzii – acel carnivor rapace, puternic și lipsit de sentimente de care fuge toată animălimea Pământului. Văzut din afară, e doar un brontozaur sedentar, ce-și odihnește blegimea în mlaștină, molfăind agale plante ușor putrezite. De el nu fugi, ci-l ocolești. Iar asta nu o faci de frică, ci din respect pentru propriul simț olfactv. Dacă stai prea aproape, sunt șanse mari să-l prinzi în plin proces de creație, când, ridicat într-o rână, mai sloboade spre tine câte-un vânt puturos. El numește asta fie editorial, fie analiză, fie schiță umoristică, în funcție de dispoziție. Uneori mai are și pretenția că ar face investigații. Cum a avut zilele astea: de vineri până luni a povestit, pe la toate televiziunile pe la care a fost invitat, că o demonstrantă din Piața Universității lucra la Societatea Academică din România. Era atât de mândru că a descoperit el însuși asta, încât nu mai contenea să se laude. Ziceai că a descoperit și publicat, înaintea lui Tolontan, toate dedesubturile Galei Bute.
În fine, poate că e vina noastră că nu știm cum să extragem petrol din dinozauri vii. Dar, în mod cert, pentru faptul că ființa asta e în viață și continuă să scârbească sunt vinovați cei care continuă să-l invite pe la emisiuni și să-l lase să se exprime de parcă ar mai avea ceva de zis. În afară de a înmiresma neplăcut aerul și de a-i lua apărarea ba lui Udrea, ba lui Oprea, pretinzând că o face dezinteresat, din spirit de Gică Contra, chiar nu face nimic altceva decât să spumege peltic spre camere.
Trăim vremuri sucite, în care rațiunea și bunul-simț sunt puse la colț, iar lui Ion Cristoiu i se oferă timp de antenă, în loc să fie stors creștinește de ultimele picături de motorină și aruncat la coș.







Dar ce aveti cu maistrul Cristoiu? Baga si el batul prin gard, doar va fi bagat in seama.
Dom’le, odata si odata, puii aia de gaina nascuti vii (si… alaptati?) trebuia sa-si ia zborul si sa inceapa sa cante „Cu-Cu” de pe craca Piticaniei.