Să începem cu o pată de culoare. Imaginați-vă scena:
„Welcome to The Grand Ceremony”, abia se distinge vocea lui Lambert Wilson, căruia sala îi răspunde cu un huo general. S-a întîmplat la retransmisia pentru presă a ceremoniei de închidere a festivalului care, potrivit tradiției, are loc nu în sala mare a Palatului Festivalurilor, ci în sala vecină “Debussy”. Imaginea, pur și simplu, a căzut. Banda de sunet funcționa, orbește. Și indignarea era generală fiindcă, la un moment dat, după minute pierdute zadarnic, în cecitatea retransmisiei auzindu-se doar vocea vorbitorilor, oamenii presei au cedat nervos. Ziariștii au pierdut minute generoase și spectaculare din cursul ceremoniei, pînă cînd, anapoda și lent, s-a reinstituit imaginea, lucru fără precedent aici, unde totul e pregătit mereu ca la carte.
Palme d’Or-ul a revenit, cum se știe, turcului Nuri Bilge Ceylan, pentru filmul Winter Sleep. Adevărul este că Ceylan a fost mereu un răsfățat al Croazetei, în lumea cinematografică a apărut chiar ca un „om-orchestră”. E scenarist, monteur și dialoghist, chiar și actor dacă trebuie, omul de la cameră și… „autorul complet”. Merita de mult premiul cel mare, dar nu pentru Winter Sleep, unde redă drama unui actor retras la pensie care și-a găsit refugiu undeva, în cețurile reci ale Anatoliei, unde a deschis un mic hotel. Film extenuant care a durat aproape trei ore și jumătate, puternic influențat de Cehov, dar care dovedea incapacitatea cineastului de a se exprima laconic și riguros, că înaintașul său rus. Cannes-ul îi datora însă turcului, de mai demult, premiul cel mare și s-a achitat de datorie, cu întîrziere, acum.
O surpriză îmbucurătoare a fost atribuirea Marelui Premiu, filmului italian Le Meraviglie, o dramă luminoasă a cărei protagonistă a fost românca Alexandra Lungu, în rolul Gelsominei… Trofeul regiei a fost cucerit, incontestabil, de americanul Bennet Miller, pentru Foxcatcher, aparent un film despre sport, în fapt un film despre putere și vanitatea ei, teme explorate în același spirit încă din epoca lui Citizen Kane și care sînt, după cum se vede, eterne.
O altă decizie echilibrată a juriului condus de Jane Campion a fost introducerea în palmares a unui condescendent ex-aequo între tînărul și gălăgiosul canadian Xavier Dolan, cu al său Mommy (un soi de Poziția copilului la temperaturi hibernale), și Adieu au langage, primul film 3D din filmografia lui Jean-Luc Godard, un eseu-bășcălie nu tocmai poetic în care maestrul, spre admirația fanilor săi, înșiră cam tot ce-i trece prin cap, din cimilitură în cimilitură. Defilarea palmaresului se apropia de sfîrșit cu trofeul celui mai bun scenariu acordat lui Leviathan, în care Andrei Zviaghințev și Oleg Neghin denunță violența instalării noului capitalism rus. Ultimele au fost tradiționalele două premii de interpretare, acordate anul acesta lui Julianne Moore, pentru rolul unei vedete hollywoodiene din Maps to the Stars, ca și extraordinarei compoziții a lui Timothy Spall din Mr. Turner, film care ar fi binemeritat și un premiu de imagine, dar anul acesta nu s-a acordat nici un premiu pentru imagine. Însă cu privire la alternative posibile în construcția palmaresului, permiteți-mi să revin săptămîna viitoare.