A venit o doamnă la mine, în metrou: “Pește”. “Nu, Berbec…”, zic io, încrezător în faptul că Neti Sandu îmi zisese că Mercur e în casa banilor și habar n-am ce înseamnă asta. “Pute a pește! De la tine!” Mă miros neîncrezător, destul de sigur că făcusem duș de dimineață, după care într-adevăr simt și eu mireasma morții dîndu-mi tîrcoale, ca ANAF Sector 4 la contribuțiile sociale din 2014. Îmi scot ghiozdanul cu o bănuială sumbră și văd o spîrcîială nedefinită scurgîndu-se printr-un colț de fermoar. Doamna avea dreptate, puțeam a pește pe dinafară, iar pe dinăuntru era și mai rău. Din dorința fatală să mănînc mai sănătos, îmi luasem o salată cu ton care acum se eliberase singură din cușca de plastic și se zbenguia liberă în ghiozdan printre căști, cabluri, laptop-uri, acte și alte obiecte care nu văzuseră în viața lor atîta pește. Am spălat ghiozdanul cu furtunul, supravegheat atent de toate pisicile din cartier. Am tăvălit căștile în Igenol și m-am învățat minte să nu mai mănînc Omega 3 niciodată la prînz. Acum, după trei săptămîni, duhoarea aproape a dispărut și pot, în sfîrșit, să-mi văd de viață. Singurele momente mai delicate sînt cînd mi se încălzește laptop-ul din cînd în cînd și miroase a pește oceanic încins în toată casa. În rest, mă feresc cînd trec pe lîngă pescăruși și totul e OK.
Carasul din mînecă
