În ziua grea de acum (adică ziua de luni), n-avem cum ști ce ne (mai) rezervă viitorul deseară, cu Armenia. Ne rămase gîndul la întîlnirea cu Germania., la „Occidentul civilizat“, nu la impredictibilul spațiu ex-sovietic. De la pașopt încoace, ne tot căznim să evadăm din Orient și Balcani, s-avem și noi „o țară ca afară“. Or, meciul de la Hamburg fu încă un prilej de a discuta despre „specificul național“. Cine sîntem, pe unde sîntem? Așa cum mai ziserăm, puține popoare-s atît de preocupate precum noi de propria lor identitate. Echipa națională e poporul. Poporul e cu noi!
Ne-a plăcut o declarație a lui Mirel Rădoi, după meci. A zis ce speră el: că băieții vor ajunge să joace bine nu numai cu frică, în fața unui adversar de temut. Corect! De aici, o primă constatare, bazată pe un îndreptățit clișeu: noi, românii, avem capacitatea să ne mobilizăm în momentele grele. Altfel, nu ne ține prea mult timp. La fel ca majoritatea comentatorilor, am admirat determinarea, dăruirea și, mai ales, spiritul de echipă al băieților noștri. Deci, altă constatare și alt clișeu: am admirat niște calități care ne cam lipsesc, măcar de la o vreme încoace. Mai ales pe meleagul străbun, românii sînt tare individualiști, nu vor să pună osu’ împreună la treabă, să coopereze, să joace în echipă. Cînd ajung afară, e altceva.
Dacă tot pomeneam de „specificul național“, îi dăm o bilă albă lu’ Mirel, pentru meciul cu Germania. Calificîndu-se la locul de muncă, omu’ a început să mai învețe meseria de selecționer. S-a prins că nu-i pe stilul nostru să atacăm întruna, precum barosanii. Noi nu sîntem la furia roja, ca spaniolii. Noi jucăm în galben (apropo, cam de cacao echipamentul). Prin urmare, în meciul cu nemții, selecționerul s-a întors la valorile tradiționale, la origini, la obîrșii. Reveniți la strămoșescul sistem 5-4-1, ne-am apărat eroic, ca la Mărăști-Mărășești-Oituz. Conform altui clișeu, noi, românii, am purtat doar războaie de apărare, nu de cucerire. Nu-i tocmai așa, desigur. Da’ se poate vorbi despre un „model românesc“, dezvoltat în vremurile apuse, cînd ne calificam la turneele finale sub comanda pricepuților comandanți steliști – nea Imi, nea Puiu, nea Piți… Păi, nici atunci nu atacam în valuri, ca inconștienții. Nici nu stăteam doar „cu curu-n poartă“, așa cum au zis niște răutăcioși (puțin zis!). Nu, băieții din vremea aia nu stăteau cu curu-n poartă, doar și-l puneau la bătaie. Acceptau și suferința jocului în defensivă, dar asta doar pînă cînd, grație unei tradiții de mingicăreală, țac-pac, ai noștri îi pîrleau pe ceilalți. România cîștigă, România s-a calificat! Frumos mai sună!… Tot într-o manieră cumva simbolică, Naționala s-a întors către origini, pe stadionul reconstruit din Ghencea. Acolo – ce vremuri, ce epocă! – strălucea Generația de Aur.
Stilul de joc al echipei României, conform tradiției, nu este unul expansionist, precum cel al marilor puteri din fotbal. Noi, atunci cînd am izbutit să obținem niște (relative) succese, moșule, am știut să ne vedem lungul nasului, să nu ne-o luăm în cap prea mult. Am bătut tot ce era de bătut (pe ăia inferiori și pe cei de teapa noastră), iar granzilor le-am tot dat emoții. Măcar să ne regăsim noi un stil, să ne apropiem de rezultatele de odinioară. Meciul pierdut cu Germania ar putea fi, vorba aia, o oportunitate. S-a văzut un – altă vorbă – „spirit de echipă“.
O înfrîngere cît o victorie – titra presa, că d-aia-i presă, încă. Așa e. Am tras niște concluzii pozitive, chestii de băgat la minte, de învățat. Abia așteptăm să învățăm și din victorii, nu doar din înfrîngeri. Hai România!