Aţi auzit de Carlos Reygadas? Probabil că nu, deşi în ediţia Festivalului de la Cannes care ia azi, miercuri, 16 mai, startul, este unul dintre autorii aşteptaţi cu cea mai mare curiozitate. „Tânărul cineast“ născut în 1971, la Mexico City, e deci trecut de 40 de ani. Îi zicem „tînăr“ nu numai fiindcă are doar trei lungmetraje la activ, ci şi fiindcă s-a apropiat cu mare întîrziere de cinema. Părea că nu se grăbeşte s-o facă, dar poate că „leneşul“ dorise, înainte de toate, să se încarce cu viaţă. Aşa că a început să bată lumea, printr-o existenţă sportivă, pînă la a fi promovat în selecţionata naţională de rugby a ţării sale. Cînd s-a văzut acolo, sus, şi-a abandonat ambiţiile de atlet şi a luat-o de la capăt, pe băncile facultăţii de drept.
O nouă viaţă începea cu o nouă carieră de succes. În 1997 era transferat peste hotare, în aparatul Ministerului mexican de Externe la Bruxelles. Abia ajuns aici, singur cuc şi de necontrolat în Comunitatea Europeană, se prezenta la admiterea in INSAS (Institutul Belgian Superior de Arte şi Spectacole). Examenul era simplu: să supui judecăţii juriului un scurtmetraj propriu. Nu părea a fi mare lucru, dar filmuleţul mexican a fost respins şi diplomatul trimis la plimbare.
Poate că şi-ar fi ales un alt drum, cum făcuse şi pînă atunci în căutările sale luate drept posibile inconsecvenţe. Omul se înverşuna, însă, şi în 1999 expedia un lungmetraj, intitulat Japonia, pe adresa festivalului de la Cannes. Era un film trist, despre un hoinar extenuat, care îşi pregătea, în adîncul Mexicului, moartea. Dar oricîte slăbiciuni prezenta acest bizar debut, era clar că tînărul trimis de şcoala belgiană la plimbare prevestea un artist exigent şi puternic, dovadă că opera a figurat printre nominalizările la prestigioasa Caméra d’Or.
De aici a început o lungă poveste de dragoste între fostul diplomat şi festivalul nu prea diplomat de pe Croazetă. În 2005 intra din nou în competiţie, de data asta cu un lungmetraj mai sulfuros decît primul, Batalia en el cielo, centrat pe răpirea unei copile. Doi ani mai tîrziu, mexicanul, devenit un obişnuit al Cannes-ului, era din nou în concurs cu Stellet Licht, o dramă despre obiceiurile bizare ale sectei mnemoniţilor din nordul ţării sale, prilej de vanitate stilistică în cadre încremenite şi compoziţii fotografice nefuncţionale dramatic. Acum, la cea de-a 65-a ediţie a Cannes-ului, e prezent cu un film intitulat Post Tenebras Lux, despre care nu ştim mai nimic. Nici subiect, nici măcar distribuţie, decît că durează o sută de minute şi că, pentru prima oară în cariera lui Reygadas, e rezultatul unei coproducţii cu Franţa. N-ar fi exclus ca cineastul, mereu în competiţie, niciodată premiant, să fie ridicat de gazde, în sfîrşit, şi pe podium. Dacă va trăi acest moment la 27 mai, n-ar fi exclus să-l vedem reinventîndu-şi, din nou, cine ştie ce altă ipostază.
De la Cannes, trimisul nostru special
Tudor Caranfil