Nimic mai trist decât vilele cu etaj pitite printre blocuri. Ai fi tentat să crezi că le-au construit niște câștigători ai capitalismului, niște oameni care au reușit în viață și care acum, iată, au casă pe pământ. Doar că acea casă nu vede niciodată soarele, pentru că stă mereu la umbra a cinci-șase blocuri cu zece etaje.
Sunt înduișătoare casele construite între blocuri. Iarna îți vine să ieși pe balcon și să-i întrebi pe locatari dacă nu vor să intre în scara blocului, să se-ncălzească. Oare nu mor de frig în niște clădiri atât de minuscule? Poate că au pereți groși, dar, pe lângă blocurile zdravene, cu zece etaje, par doar niște adăposturi improvizate din cutii de carton.
De cele mai multe ori nici măcar nu arată frumos. Arhitectura e tributară unui complex de factori: spațiul limitat, dorința de a avea cât mai multe camere și filmele pe care le-a văzut recent proprietarul. Și chestia e că niciodată casa pe care vrei s-o construiești la fel ca la televizor nu e inspirată de un singur film. Mereu sunt mai multe filme, de genuri diferite și plasate în diverse perioade istorice. Așa se explică acele case dintre blocuri care par niște castele medievale sovietice în stil texan.
Zilele trecute, un locatar al unei case dintre blocuri se relaxa în curte. Îl vedeam prin gardul transparent cum stă pe un scaun de plastic la umbra blocurilor din jur. Părea un animal închis în cușcă, la care curioșii se uită când trec pe stradă ca la un exponat de la zoo. Era amuzant că gardul ăla nu părea făcut să țină pe cineva afară, ci să-l păstreze pe el înăuntru. Pun pariu că prostul nici măcar n-avea cheia de la poartă.