Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti. Undeva într-o rînă, prin mahalaua Glucozei. Uriaşă căsoaie de sticlă. Fără locuri de parcare. Descurcă-te, boule! Mă descurc. Cu trei-patru luni înainte stătusem pentru o femeie de 70 de ani cinci ore ca să obţin o nenorocită de adeverinţă. Anunţ pe această cale Casa că baba aia a murit! Mergi înainte, larvă! Merg înainte. De data asta istoria se repetă. Am de ales?
Aduc la faţa locului ce pute a morţi ce va să vină un om de 81 de ani. Trăieşte, bucură-te de anii lui, scîrnăvie. Mă bucur. Îl aduc într-o vineri. Nu, s-a schimbat programul, nu mai lucrăm vinerea cu publicul! Cum, doamnă, zice omul de optzeci de ani, am venit… Nu, dom’le, nu auzi, ieşi afară, nu mai lucrăm cu publicul. Omul tot insistă, ca moşii, aminteşte trecutul, onoarea. Ieşi, ieşi, ieşi. Şi iese. Sînt cu omul în stradă. Mi-e milă de el. Mi se rupe inima după el. Nu am ce face. Îi iau actele şi-i spun: „Vin eu“. Dar io nu vin o săptămînă. Şi cînd mă duc e coadă de trei ore la stabilirea plăţii şi de vreo patru ore pentru nenorocita de adeverinţă de internat în spital. Mi-e necaz, dar am alte treburi. Moşul se înfoaie, nu mă beşteleşte. Vine el, pe neaşteptate. Stă două ore ca să i se stabilească banii de plată, de contribuţie. Două ore pe lîngă un zid, la etaj. Un om de 80 de ani. Un animal cocîrjat. Doar oasele îl ţin. Om cu dializă. Fără apă de băut. Fără mîncare să-l întremeze. Şi stă. Apoi, la informaţii i se spune: Ai plătit, vrei adeverinţă? Stai la coada ailaltă! Şi stă, şi stă, şi stă. Aşteaptă. Fără vorbe. Stafidit, livid, mort, nedormit. Mormoloc. Intră după patru ore de stat în picioare la o cucoană. Şi i se spune: Aţi plătit? Uite, pe această coală de hîrtie aveţi adresa de Internet pe care o poate accesa şi unde vă poate verifica doctorul din spital. O coală albă precum obrazul moşului. I se pare că e luat la mişto. Dar tace, bucuria că a scăpat e mult mai mare. V-aţi aştepta să moară moşul meu. Asta ar ajuta? Nu! Javra de la informaţii putea să-i dea bileţelul cu adresa de Internet chiar ea, nu? Dacă s-ar lucra şi vinerea, poate chiar s-ar scutura coada de nevolnici, nu-i aşa? Adică nesimţita de la informaţii nu putea să ştie ce se întîmplă trei uşi mai încolo? Sigur, efectul acestui articol este nul. Casa de Asigurări de Sănătate este moarte. Ne mulţumim cu atît. Doar că moşul ăla era taică-meu, bă, idioţilor. Şi omul făcea pe cavalerul. Nu plătea nici măcar pentru el. Ci pentru o femeie cu care-şi duce bătrîneţile.