Îndreptându-mă spre periferia oraşului Râmnicu Sărat, am intrat abrupt în calota glaciară a Cuaternarului şi probabil că nu m-ar fi mirat dacă aş fi văzut trecând peste câmpurile albe ale Buzăului nişte cohorte de mamuţi. Pe un munte de zăpadă de la poalele Carpaţilor de Curbură am zărit şi prima victimă a viscolului: un căţelandru strivit, foarte probabil, de lama camionului care a făcut deszăpezirea. Putea fi în locul lui orice, un poliţist, un aurolac sau paznicul de la siloz ieşit din schimbul de noapte. Când şoseaua se tîrăşte îngheţată între două ziduri de zăpadă, nu ai unde să fugi decât înainte, aşa că oboseşti şi te prinde din urmă utilajul trimis de Prefectura Constanţa în spirit de solidaritate interjudeţeană.
La ultima benzinărie, unde se mai putea bea o cafea caldă de la automat, era o adevărată Armada de voluntari veniţi să ajute populaţia înghiţită de nămeţi. Hammere cu bodyguarzi pieptoşi, snopuri de lopeţi şi snowmobile în remorcă, dubiţe pline cu mîncare donată de tot felul de firme şi chiar o parapantă motorizată erau acolo parcă pentru a cuceri Polul Nord. A trebuit să vină dezastrul ca să ne dăm seama că în natură nimic nu se pierde, totul se transformă într-un copleşitor circuit al materiei: televiziunile mănâncă o pâine pe seama nenorocirilor, telespectatorii se emoţionează, îşi rup de la gură, donează şi duc pâine pentru nevoiaşii încercaţi de nenorociri.
Dar să ştiţi voi, mânuitori ai telecomenzilor, că şi ce nu se vede la televizor există. De exemplu, la Puieşti, Plopi şi Lunca, dureri mediatizate în direct din câmpul alb de reporterii cu antenele acoperite de ţurţuri, au ajuns utilajele de deszăpezire. Acolo însă unde nu le vede nimeni la ştiri, utilajele nu mai ajung. Sunt satele fără curent, fără căldură, fără telefon, fără mâncare. Mai simplu spus, fără cameraman. Este vorba despre o Românie bătrână, care se luptă cu infarctul între pereţii de paiantă ai caselor încremenite în ger, o Românie abătută de iarnă din drumul ei spre ţintirim. Aşa arată Buzăul profund, curbura asta de ţară în care autorităţile locale nu au bani şi nici har pentru a-şi mântui de spaimă, de foame şi de frig ultimii ţărani.
Am avut şansa să-l întâlnesc pe unul dintre ei, un moşneag aşezat tăcut la rând pe uliţa satului pentru a-şi lua punga cu ajutoare. I-a venit rândul şi, cu puţine cuvinte, a vrut să-mi demonstreze că acolo, în satul digerat lent de enzimele troienelor, există demnitate. „Să nu-mi daţi lapte din ăla la cutie, că am vacă.“