1) În ultimii ani a apărut o cultură a protestelor
care și-a creat propria tradiție. Protestele noi vin cu referințe la protestele trecute, fie plasându-se în continuarea lor, fie contestându-le în mod deschis. Mitingul PSD n-are nici un sens ca protest împotriva abuzurilor din Justiție. Pare o prostie să organizezi, ca partid aflat la guvernare, un protest în fața Guvernului. Singurul fel în care poate fi înțeles mitingul PSD e ca o replică dată altui protest, de la care a luat locul și recuzita.
Multe dintre mesaje au fost variații ale unor scandări celebre din anii trecuți: ”Vă rugăm să ne scuzați, nu vorbim cât ascultați”, ”Ieși afară, cucuvea ordinară” etc. Aluziile la alte proteste erau mai importante decât mesajul în sine. Să le dai peste nas manifestanților din anii trecuți era mai important decât orice revendicare prezentă. Asta arată mai degrabă că mitingul a vrut să adâncească o falie care s-a creat în cadrul societății, nu să ducă la reconciliere.
2) Protestele din România ultimilor ani alunecă spre o zonă tot mai artificială,
tot mai puțin autentică, în care devin pură propagandă și miting electoral. În mod ideal, un miting de protest este expresia spontană a unor nemulțumiri. Oamenii sunt indignați și ies în stradă, la fel cum s-a întâmplat atunci când au cerut ca Raed Arafat să nu fie demis. Se întâmpla în ianuarie 2012. Acela a fost elementul care a inaugurat actuala tradiție a protestelor. Între timp, au apărut în piață tot felul de paraziți instituționali, oameni de partid care-și mobilizează masa de manevră și televiziuni care manipulează la numărare. Oricât de autentică a fost indignarea, mereu protestele au primit un sprijin interesat, mereu au fost ajutate de-o televiziune sau alta, de multe ori în mod inutil.
Acum, însă, a fost altceva. Mitingul PSD a fost mai mult chiar și decât o adunare electorală. Mai departe nu se poate merge, pentru că ar însemna să-i aduci pe oameni la protest legați la mâini și păziți de jandarmi. E un abuz incredibil al semanticii că pentru manifestația PSD există același cuvânt ca pentru protestele din anii trecuți.
3) Liviu Dragnea a fost ca-n bancul cu medicul
care îi dă pacientului o veste bună și o veste proastă. Vestea proastă e că moare.
– Și vestea bună? întreabă pacientul.
– Vestea bună e că a intrat fii-miu la facultate.
Abuzurile pe care le reclamă Dragnea n-au nimic în comun cu problemele omului de rând. E vorba în primul rând de abuzuri care afectează politicieni, membri ai clientelei de partid și persoane din proximitatea Puterii. Trebuie să ai deja o poziție foarte influentă în societate ca să simți pe pielea ta excesele anticorupției. E incredibil că Dragnea se așteaptă să cucerească mulțimile de partea lui cu probleme care privesc o elită restrânsă.
Strategia PSD e cu atât mai cinică cu cât Justiția din România a făcut abuzuri care n-au ținut de anticorupție sau de lupta pentru putere, numai că de alea nu-i pasă nimănui. Dragnea a apelat la popor doar ca să condamne un soi foarte select de abuzuri, la care n-are acces oricine. E ca și cum ar fi coalizat niște flămânzi împotriva unui magazin care vinde caviar stricat.