La mare, la soare, fetițele sunt goale! Mă rog, or fi. La cine are noroc, că eu n-am avut: a plouat cu găleata, „fetițele“ (adică nevastă-mea și fiică-mea) erau în pijamale și tremurau sub plapumă, iar marea – deși caldă – era interzisă pentru înotători, pe motiv de steag roșu. Degeaba am încercat să argumentez cu salvamarii (niște tineri, niște studenți), să le explic că nu mă-nec eu așa, cu una, cu două, că-s garid bătrân și alte chestii; au fost politicoși, dar implacabili. E steag roșu, nu se intră-n apă! Eu le ziceam că ei au pus steagul ăla roșu, să-l înlocuiască dracului cu unul galben până-mi fac și eu numărul de bălăceală și pe urmă să-l înalțe p-ăl roșu la loc, pentru fraierii lor locali; nici n-au vrut s-audă. Mi-au zis să plec de-acolo că mă dau pe stație și vine Poliția să mă amendeze. Am încetat imediat orișice fel de negociere: toate ca toate, dar eu când aud de amendă turb, vorba poporului. Mai bine stau ne-băiat decât să dau bani statului belgian!
Paranteză: mișto asta cu „ne-băiat”, este? Acum mi-a venit! Închid paranteza.
Că, da, în Belgia s-a-ntâmplat, mai exact alaltăieri (scriu acest text miercuri, 4 august 2021, ora 11,30, dar nu știu când o să-l bage redacția în revistă): am fost la mare și-am prins vreme de numărat bani. Mi-am umplut eu urâtul cu bere, cu mâncare belgiană (cartofi prăjiți), cu televizor, cu certuri conjugale, dar până la urmă tot am înnebunit de plictiseală; ce era să fac? Am luat-o la pas.
În Westende era cazarea, la Casa Melrose, undeva chiar lângă linia tramvaiului, că e mai ieftin (e un tramvai care merge-n lungul coastei, dar nu m-am dat cu el, am lăsat pe altă dată); prima zi am chitit-o spre nord, spre Ostende, și m-am întors rupt de picioare, c-am mers mult și burá; dar a doua zi am luat-o spre sud, spre Nieuwpoort (am de povestit și de-acolo niște chestii, nici o frică, iarna-i lungă!), dar cum m-am plictisit să mărșăluiesc în lungul șinei, m-am băgat prin boscheți.
De fapt, mă tăiase un pipi. Hop, un monument militar! În memoria generalului Paul François Grossetti, mort eroic de dizenterie etc.; mă strecor istețel în spatele monumentului, dau drumul la jet și ce să vezi? Doi pași mai încolo, o cărare cu aspect de potecă, adică de traseu! Las pipiul deoparte și mă reped ca un hultan, ca să-mi merit salariul, că bani moca nu dă nimeni. Ce să vezi? Nu era numai un drumeag oarecare, ci traseu turistic în lege! Prost marcat, dar traseu. L-am luat la pas fără cruțare, cu toate că m-am făcut binișor pe adidași, de la noroi.
Chestia e că nimerisem, din pură întâmplare, peste o parte din sistemul de cazemate care alcătuia zona belgiană a Der Atlantikwall-ului, mai exact peste punctul de comandă Seydlitz („Stützpunkt Seydlitz“, pe limba comanditarilor). Din toate câte-au fost, numai 13 cazemate au mai rămas până-n ziua de azi, bunînțeles încuiate, dar tot am reușit să-mi strecor juma’ de mână și telefonul printr-un grilaj, ca să fotografiez o inscripție originală, cu litere gotice, făcută de mânuțele politrucilor naziști (încă n-am reușit s-o traduc pe toată).
Dacă e mișto traseul? E simpatic, în orice caz. Te dai printre cazematele alea și reflectezi la uimitoarea zădărnicie a războaielor, dar asta doar la prima mână. La a doua, îți dai seama că cei care au muncit la cazematele alea erau francezi și belgieni, și n-ai cum să nu reflectezi la zădărnicia muncii omenești, așa, în general. „Fenomenul Certeze“? Ha! Fenomenul „specie umană“, mai bine zis.