Nesimțirea e transpirația prostiei
Nu, nu m-am întîlnit pe tren cu La Rochefoucauld, nu, nu i-am șterpelit șervețelul cu idei de maxime răsuflate.
Tren IR, inter-regio, București-Brăila. Ora 13,40. La soare, dacă te întîlneai cu Răzvan Theodorescu puteai să-ți prăjești ouă pe chelia lui. Imaginați-vă că trenul nu doar că nu avea aer condiționat, dar geamurile puteau fi deschise numai după ce venea controlorul cu un soi de cheie. V-ați imaginat? Eh, acum corectați: ferestrele nu se deschideau nici cu cheia controlorului pentru că, vorba lui, "nu-ș’, dom’le, ce dreacu' au"… Un tip mic și subțire, la vreo cincizeci de ani. Probabil plecase în cursă cu două sute de kile și 1,90 m, dar mai transpirase omul.
Toți trăgeau de geamuri, două babe trăgeau să moară, unul mai voinic le trăgea palme umede, înmuiate-n Dorna plată fierbinte. Dar nimeni nu mai trăgea nădejde. Se auzea din toate părțile: e nesimțire, să vină televiziunile să vadă cum ne tratează ca pe animale. Și miracolul s-a întîmplat! Același controlor împuținat a trecut dintr-un vagon în altul, anunțînd triumfalist: "Închideți geamurile, s-a dat drumul la ventilație!". Evident, nu era nici un geam deschis. Zdrahonul ăla care le ventila pe babele leșinate i-a aruncat o privire criminală, privire care, din păcate, s-a împotmolit undeva pe drum, în cele 60 de grade.
Încet-încet, după două ore de călătorie (țin să amintesc că traversarea Styx-ului e estimată la o jumătate de oră de tras lejer la rame), a început să se simtă un firicel de aer rece venind de undeva de sus. Fie era Fata Morgana a transpiraților, fie chiar eram ventilați.
Hoitu' strigă hoții
În același tren (pot să-i zic lejer "cursă"), un rom care, din cauza căldurii, evident, puțea ca adidașii din Dragonul Roșu purtați cinci ani de un boschetar, vindea reviste. Printre mai multe titluri pentru femei, avea și Almanahul beției, apărut acum vreo trei ani, cînd exista Academia Cațavencu. Îi zic romului:
– Aaa, ce tare!
– Cincizeci și cinci, îmi zice romu' mie.
– Dă-mi două, îi zic eu.
Îi dau 15 lei și întind mîna să-mi iau almanahele.
– Cre' că nu ne înțelegem, domnu', îmi zice romul.
Nici nu voiam, mi-era de-ajuns o relație pur comercială cu el. Vă reamintesc, puțea ca un hoit. E un milion o sută.
Cum n-aveam de gînd să-i cumpăr vreunul dintre puradei, îl întreb și eu:
– Ce?
– Revistele.
Eh, și ne dăm la vorbă. Se jura pe ochii lui că atîta e prețul. Îi explic de cîteva ori care a fost cîndva prețul și că, neprețuite cum sînt, nu pot totuși să coste atît. Cum mai era un sfert de oră pînă să plece trenul, îmi povestește că le-a luat acum un an și ceva cu trei lei bucata. De unde le-a luat? De la cei care ar trebui să ducă retururile revistelor la topit.
– Păi, domnu', dacă lucrați în presă, poate-mi faceți și mie lipeala să iau mai multe și mai ieftin, că ne usucă ăștia.
Ăștia care, romu' lui Dumnezeu? – îmi venea să-i zic. Ăștia care nu-ți dau cincizeci de lei pe un almanah?