Scriu acest text fără plăcere. O fac din respect pentru cititorii revistei, care au întîlnit, poate, în presa cu chipiu, texte care mă acuză.
Unul din ele spune că Primăria Capitalei mi-a concesionat, fără licitație, un teren de 46 de metri pătrați. Este adevărat. Numai că e vorba despre un teren care îmi aparține, care se află sub casa care îmi aparține. Ambele sînt cumpărate cu ani buni în urmă de la un proprietar care a moștenit o retrocedare. La retrocedare, însă, avocații au confundat cuvintele „imobil” și „apartament”, iar o secvență din terenul aferent imobilului (cei 46 de metri pătrați), deși aflat sub casă, a rămas în aer. Haosul din actele de proprietate care provin din retrocedări e cunoscut și prezent în zeci de mii de situații, pe care birocrația din primării, de la cartea funciară, de la cadastru și din judecătorii le transformă în coșmaruri.
Am aflat acest detaliu abia acum doi ani, cînd am vrut să-mi construiesc pe casă un chioșc. Am încercat să obțin o autorizație de construcție, dar ceea ce părea banal s-a dovedit a fi imposibil. Am pornit un proces de recunoaștere a proprietății asupra propriului teren, dar termenele se întind pe ani. Mi-am pierdut răbdarea și am cerut o soluție la Primăria Capitalei. Ea a venit, după cîteva luni, sub forma acestei concesiuni. Adică, pînă cînd judecătoria îmi atestă propriul teren, concesiunea îmi permite să fac chioșcul. În termeni filozofici, am „donat” Primăriei terenul, ca să poată căpăta un proprietar de moment. Concesiunea e, așadar, o soluție temporară pentru un blocaj birocratic care ține de mulți ani. E o soluție legală, are acordul, avizele și ștampilele departamentelor competente, are votul Consiliului Municipal, deci e publică. E fără licitație, pentru că așa prevede legea, terenul avînd o suprafață redusă. Acest act neînsemnat are și meritul de a mă face popular în speța imobiliarelor, dar nu oricine are norocul meu.
Al doilea text poartă titlul: „Rubrică editorială din Cațavencii susținută de Primăria București, care i-a concesionat fără licitație un teren în centrul Capitalei lui Doru Bușcu”. În mare, lucrurile stau chiar așa, dar nuanțele sînt o mizerie. Rubrica „editorială” e un foileton literar și istoric, dedicat Centenarului. E scris de Cristian Teodorescu și e urmarea unui program de mediatizare lansat public de Primărie cu luni în urmă. Revista Cațavencii este, cu acest proiect, colegă cu alte treizeci-patruzeci de publicații: presă scrisă, site-uri de știri, televiziuni, radiouri. Dușmane sau prietene, civile sau acoperite, înzestrate cu talent sau doar cu oportunism, de stînga sau de dreapta, instituțiile de presă au fost chemate cu idei de promovare a Centenarului. Toată lumea a fost, deci, invitată să scrie proiecte și să le prezinte. Au fost trei valuri de selecție, noi am participat la unul dintre ele. Legal, transparent, universal.
În fine, nu de azi, de ieri, canale care nu-și pot justifica financiar existența scriu, „pe surse”, că sînt „consilierul lui Dragnea”. Asta face din Dragnea un ins pervers, care se bucură să fie făcut prost și hoț în revista pe care o conduc, căruia îi place să mă audă cum cer, în scris și la TV, îndepărtarea retardaților din Guvern și eliminarea securiștilor din inima PSD. Nu știu cum ar putea trăi Dragnea cu sfaturile mele otrăvite, care i-ar prăbuși în cap cupola de partid, clădită din proști și securiști. Eu scriu despre domnia neagră a noii Securități cu mult înainte ca Dragnea să dea examen de admitere la petrecerile cu SRI și DNA. Cam din vremea cînd alde Tăpălagă învățau propaganda direct în biroul lui Coldea. Cațavencii scriu uneori la modul obscen despre PSD, într-un fel pe care nimeni nu-l mai reușește, și îi construiesc o imagine mai prejos de realitate. Sigur, cîtă vreme se luptă sau se preface că luptă, de nevoie, cu mafia din servicii, eu nu consider că Dragnea trebuie înjurat. Adaug la asta și tratamentul judiciar care i s-a aplicat politic și abuziv. E alegerea mea, așa cum a altora e să-l înjure. Cațavencii reprezintă un spațiu al diversității de opinie, un loc unic în presa română, unde nu există limite de exprimare. Dacă toate astea fac din mine „consilierul lui Dragnea” și din Cațavencii o revistă „pro-PSD”, înseamnă că PSD trebuie invitat în Guinness Book pentru masochism.
Pentru verificări, revista se găsește la chioșcuri, iar eu mai apar cînd și cînd, joia, la TVR. Citiți, că merită.