Mă enervează cărțile în care autorul îți povestește pe un ton tragic cît suferă el cînd scrie și cît de nefericită e condiția lui. Imaginați-vă ce-ar însemna dacă croitorul, autorul de haine, și-ar exprima nefericirea în surtucele sau în nădragii pe care-i compune. Ca să-ți comunice suferința lui, ar trebui să te facă s-o simți printr-o croială strîmtă la subțiori ori cu o expresivă îmbinare între cracii pantalonilor, încît să-ți dea lacrimile de durere cînd te așezi pe scaun. E adevărat însă că mă irită și autorii care își declară, una-două, încîntarea că scriu, cam cum procedează tipii care-și arată în public, transfigurați, organul în erecție. Așa că atunci cînd dau de cîte o carte al cărei autor face haz și de chinurile, și de fericirea pe care ni le dezvăluie scriitorul postmodern în timp ce trece prin ele, mă cuprinde o mulțumire profundă, ca după ce mă ridic încă anesteziat de pe scaunul dentistului.
Sînt convins că Juan Pablo Villalobos, mexicanul care trăiește la Barcelona, a citit pînă la exasperare asemenea autori înainte de a scrie Din foarfecă și din condei. Le parodiază ticurile de limbaj, deznădejdile și epifaniile, cu o inteligență scăpărătoare și cu umorul imprevizibil al lui Jerry Seinfeld. Villalobos ne spune povestea unei familii fericite, familia lui, ai cărei membri nu-i dau voie să le scrie numele – nici măcar poreclele! – în textul pe care tocmai îl pritocește. Astfel că le spune personajelor sale brazilianca, adolescentul și fetița. Despre personajul brazilianca, autorul textului face următoarea precizare: „Brazilianca era braziliancă“. Despre adolescent aflăm că „în ciuda vîrstei adolescentul avea un vocabular foarte bogat; se păstra din lecturile copilăriei – acum nu mai citea aproape deloc – și devenea tot mai baroc, fiindcă era obsedat de rimele compuse în întrecerile rap“. Iar despre cel ce scrie, că se află la începutul unei cărți noi și în căutarea unei adeverințe cu care brazilianca să probeze că a lipsit motivat de la serviciu. Dar și că: „Dacă era adevărat ce îi spusesem adolescentului, anume că literatura exprimă întotdeauna altceva, dincolo de aparențe, și că în spatele sau dedesubtul oricărei povești se găsește o a doua poveste, o altă istorisire ascunsă care nu se spune, porțiunea din aisberg aflată sub apă – după cum au afirmat o mulțime de critici literari și scriitori –, în cazul meu a doua poveste se petrecuse cu o săptămînă în urmă, cînd mersesem la cinica de gastroenterologie pentru o colonoscopie“. Menționarea posibilului început al cărții îi prilejuiește autorului încă o observație despre creația literară: „Deși nu intenționasem să scriu despre această investigație – fusese un control de rutină –, se pare că literatura este pretutindeni, chiar și în rectul meu“. Așa se desfășoară întreg textul – autorul scrie o poveste pe care o și comentează teoretic. Mai bine zis, notează ce i se întîmplă sau i s-a întîmplat recent, în timp ce se gîndește de unde să înceapă povestea despre fericirea vieții de familie. Bunăoară, în vreme ce încearcă să obțină adeverința pentre brazilianca lui, își amintește cum s-a dus la o întîlnire cu cititorii într-o librărie de unde lipseau tocmai cititorii – se întîmplă! –, ceea ce nu l-a împiedicat să-și țină discursul pregătit de acasă. Întîmplări destul de oarecare și complicațiile lor, ca în Seinfeld, sînt examinate cu aplomb teoretic de autorul aflat în căutarea poveștii despre fericire și a ingredientelor sale obligatorii printre care la loc de cinste se află moartea. Moartea sau măcar vreun amănunt care duce la ea nu poate lipsi din nici o carte cu succes la cititori, își amintește autorul care își spune, tot mai nefericit, ce ar trebui să conțină textul său despre fericire, în această parodie cît se poate de amuzantă.
Juan Pablo Villalobos, Din foarfecă și din condei,7 traducere de Ioana-Gabriela Dumitrescu, Editura Curtea Veche, 2024.