Dacă ești un fraier care pleacă prima dată spre Moldova,
atunci ești ferm convins că ăia 75 de lei pînă în Bacău îți asigură, alături de loc, întîrziere, nervi și nespălați care latră „bereapăsemințerevistedomnilor!”, și niște condiții de un minim bun-simț. Îl știți, acel bun-simț teoretic asociat ideii de transport civilizat. Adică aer condiționat, priză și măsuță pentru laptop.
Dacă însă ești un fraier care se întoarce spre București, atunci pregătește-te sufletește, pentru că vor da năvală revelațiile peste tine mai ceva ca trenulețul la un gang-bang.
Prima vine subtil și s-ar putea să fie ignorată, deși logica urlă ca un bolnav de rinichi: „Dacă gara e goală ca un cur de român care și-a plătit toate impozitele, atunci de ce trag ăștia trenul la linia 3?”. Poate pentru că e păcat ca domnii călători să scape ocazia de a trage troller-ele peste șine. Pentru că e și mai păcat ca aceiași călători să nu treacă prin pasajul îmbibat în secole de urină, miros ascuns însă suav de duhoarea de boschetar. Sau poate pentru că șefii din gara Bacău sînt niște inși crescuți în ideea că trebuie să se însoare neapărat cu surorile lor, pen’ că doar așa pot ține porcul în familie, în loc să-l dea ca zestre.
A doua vine o dată cu vagoanele și, printr-un sentiment de contagiune, te convinge și pe tine să faci ca trenul. Ba chiar să scoți fum ca o mocăniță de ultimul tip, pentru că măgăoaia pe roți metalice care vine să te înghită nu e prea departe de ea.
Sigur, aș exagera dacă aș spune că trenul de față era mai penal
decît ultimul personal cu care mergeau la mare părinții părinților noștri și ajungea acolo în veacul vecilor, așa că voi fi mai exact. Deși șters, sînt ferm convins că pe imitația de lambriu de pe culoar stătea scris „Mama lu’ Ștefan cel Mare a fost aicișea!”, ușa de la WC avea gravat „Mai bine beți vin dăcît apă de la chiuvată – Burebista”, iar deasupra locului de vizavi stătea scris, în alfabetul tăblițelor de la Tărtăria, „Vandalilor, nu mai mîzgăliți vagoanele ca niște boi – Radu Beligan”.
Altfel, era foarte bine. N-avea aer condiționat, dar n-avea nici prize. Iar de la o masă civilizată pe care să pui laptop-ul luați-vă gîndul. Avea, în schimb, transpirația cumulată a celorlalți cinci fraieri din compartiment. Pentru că asta eram, niște fraieri care plăteau preț de Inter Regio pentru condiții de cotigă rurală.
În asemenea condiții, a treia revelație vine de la sine, imediat ce apare nașul
„Nu vă supărați, cine e cretinul congenital care s-a gîndit că astea sînt vagoane bune pentru un drum de cinci ore și jumătate? E rudă cu dobitocii care au reparat șinele atît de bine încît acum faci de două ori mai mult ca acum zece ani?”
Nu voi ști niciodată dacă nașul transpira de teamă sau pentru că era și el un biet condamnat să sufere în aceleași condiții. Tind să cred că ambele. În orice caz, a încercat să fie băiat salon. „Vă rog să închideți ușile compartimentelor, că dăm drumul la aer și altfel nu duce!” Deci există aer condiționat în junghiul ăsta de tren? Deci nu. Am deschis ușa după un sfert de oră, fericit să inspir duhoarea de transpirație de pe hol sau, cum i-am spus noi atunci, cînd ne sfîrîiau creierii ca tabla de pe acoperiș, răcoare.
Tot cam atunci, nașul revenea curajos cu o idee nouă. „Vreți să vă deschid geamul?” Băi, nu. Mai bine îmi dai o rangă și sparg nenorocitul ăla de geam, pentru că tristețea aia care se deschide fix 30 de grade ajută ca tamponul la o hemoragie internă.
Toate astea s-au întîmplat în nici o jumătate de oră de cînd trenul agoniza pe șine
Restul n-a mai contat. Moleșit de căldura de cuptor, timpul s-a dilatat, s-a lățit leneș pe banchete și s-a transformat, din acel ceva croit fix din secunde și minute, într-un blob ale cărui unice dimensiuni erau duhoarea și eternitatea. După o oră de la urcare (și vreo două după un duș excelent) puțeam destul cît să bag în comă un zlătar de bun-simț. M-am întins la un moment dat și m-am mirat să văd cum, în dreptul subrațului, geamul se topea.
Doi cetățeni, refugiați în ușa vagonului la o țigară, dezbăteau fioros: „Ne riscăm? Aprindem? Mai stăm?”. Al treilea nefericit a exlamat alarmat, după ce-i mirosise discret: „Nu aprinde, băăă, că explodăm dracu’!”.
Ajuns în gară, n-am rezistat
și am cerut informații. „Cine e responsabil pentru vagoanele astea lipsite de orice dotare normală pe care ar impune-o prețul biletului?” „Nu știu!” „Dar există proceduri standard, nu? Ce zic alea?” „Deci gara Bacău pune vagoanele!” „Și cine e șef acolo?” „Deci faceți o reclamație la noi și o să primiți răspuns!” Da, da, știu. În 30 de zile. Și în care mi se va spune: „Vă mulțumim că ați ales CFR, călătorii noștri sînt foarte importanți, vă vom ține la curent, iar chestiunea vagoanelor a fost o scăpare care nu se va repeta și nimeni nu e vinovat, pentru că în cel mai rău caz vă spunem un nume de instituție, și nu pe al individului care ar justifica avortul obligatoriu”. Între noi fie vorba, trenul ăsta nu e un caz izolat. E mizeria pe care trebuie s-o înghită călătorii de cel puțin doi ani încoace. Așa că să nu vă mirați dacă în viitorul apropiat veți auzi știri despre „Reporter dement care a legat un șef de gară cu șina de cale ferată pentru a fi călcat de tren. Șeful de gară a murit de căldură, pentru că trenul avea trei ore întîrziere”.