Cu mulți ani în urmă, am citit cîteva scrisori din corespondența lui Cehov, în volumul XII de opere complete, apărut la Editura Tineretului. Aveam vreo 12 ani. Nu mi-au spus nimic scrisorile acelea, după povestirile lui Anton Pavlovici, din care citisem primele două volume, apărute la Editura Cartea Rusă. Pe atunci habar n-aveam ce însemna o editură și nu citeam prefețele cărților, așa că detaliile astea sînt ale mele, cel de acum, nu cel de atunci.
Ceea ce scriu azi, aici, se adresează mai ales sectei cehoviștilor, pentru care tot ce poartă semnătura lui Cehov trebuie citit, dar și celor cărora le place Cehov, după o carte sau un spectacol de teatru. În copilărie nu mai puteam după povestirile lui fiindcă aveau umor și erau scurte. Acum îmi pare rău că în adolescență, cînd începusem să scriu povestiri, nu mi-a dat prin cap să citesc scrisorile lui Cehov, care era și un soi de profesor de creative writing pentru tinerii prozatori cu care coresponda, pe vremea cînd, din sfaturile despre misterele scrisului, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să facă o treabă lucrativă.
Cînd junele Cehov a început să scrie pentru publicațiile umoristice ale vremii, sub pseudonim, pentru ca asta să nu-i strice în viitoarea sa carieră de medic, n-a făcut-o doar pentru că-l împingea talentul. Asta era și o sursă de bani pentru familie, încît el își sfătuia frații să scrie și ei, ca să mai aducă un ban la bugetul numeroasei și strîmtoratei lor familii. Cehov era sictirit că frații lui căpătaseră apucături bahice într-o măsură de-a dreptul primejdioasă pentru viitorul lor. Așa că nu se jena să le spună în scrisori ce credea despre bețiile lor lîncezitoare și să-i someze să se apuce de treabă. Însă cînd coresponda cu șefii revistelor la care colabora, tînărul necunoscut avea grijă să nu-i contrarieze.
Din motive de coșniță a familiei, Cehov se ferea să se pună rău cu cenzura tătucului țar, încît uneori sufla și în iaurt. Din scrisorile lui din anii cînd era un necunoscut, ai zice despre Cehonte, cum semna pe atunci, că era un tip capabil de toate compromisurile posibile, doar ca să-și poată încasa drepturile de autor. Cînd a devenit celebru și la Moscova, și la Petersburg, și a primit Premiul Academiei, Cehov, ai zice, nu dădea prea multe parale pe valoarea lui literară. Ce-i drept, în toată scurta lui viață, autorul Pescărușului a jucat rolul modestiei și se mira în scrisori de succesele sale. Dar tot el știa de la un moment încolo că ar fi putut trăi din scris cu înlesnire și ca autor de vodeviluri, nu numai ca prozator, chiar dacă se prețuia mai mult ca autor de povestiri. Una dintre ciudățeniile doctorului Cehov e că el nu și-a recunoscut boala de care începuse să sufere încă de pe la 27 de ani. Faptul că avea din cînd în cînd hemoptizii i se părea o chestie sîcîitoare, dar măruntă. Cel puțin așa susținea în scrisori. Ceva mă face să cred însă că, atunci cînd s-a dus în explorare pe insula Sahalin, Cehov n-a făcut-o numai ca să se documenteze despre lumea deportaților. Poate spera că în frigul de acolo și în regimul alimentar local, pe care-l consideră de-a dreptul scîrbos, avea să scape de hemoptiziile care-l sîcîiau și pe care nu voia să le recunoască drept simptome ale bolii de care suferea. Altfel însă, cu mult înainte ca fratele său pictorul să moară, medicul Cehov i-a diagnosticat tuberculoza și ceea ce avea să-l aștepte cu o precizie de mare internist al acelor vremuri.
Or, îmi îngădui să cred că, la fel cum Cehov a încercat multă vreme să se trateze de unul singur și pe ascuns de tuberculoză, sperînd că se va vindeca, tot așa și-a păstrat în secret convingerile despre valoarea sa literară, deși, din cînd în cînd, Cehov se scapă în corespondență, ca scriitor care știe cîte parale face și care nu se sfiește să scrie despre Dostoievski, aflat atunci pe culmea valului, că scrie minunat, dar că e prea lung și că ar mai fi și cam afectat, ceea ce la vremea aceea echivala cu o adevărată blasfemie literară.
A.P. Cehov, O viață în scrisori. Corespondență (1879-1880), traducere, note și prefață de Sorina Bălănescu, Editura Polirom, 2018.