Să mergi repede pe DN1 e ca și cum ai vrea să-ți numeri flocii cu mănușa de box. E maxima unui șofer de TIR, iar eu am selectat din declarația omului doar ceea ce nu avea legătură cu mama lui Băsescu. De fapt, aici nu e vorba despre mame, decît în măsura în care ele au născut fii proști și hoți, pe care hazardul i-a adus apoi, prin mîna noastră, în fruntea unui stat debil. Statul român nu s-a învrednicit, de aproape un secol, să lege Transilvania de România printr-un drum decent. Oltenia, Banatul, Moldova sînt, la rîndul lor, izolate de țara pe care o compun, prin gropi milenare, șosele începute de daci și poteci asfaltate de urmașii hoților pecenegi. A existat, totuși, cîndva, un zvîc de orgoliu și rațiune românească, dar ea a venit de la un neamț. Cînd Dobrogea a devenit parte a României, după războiul din 1877, Carol I a încredințat unui strălucit inginer franco-român, Saligny, construcția unui dublu pod de cale ferată peste Dunăre. Terminat în 1895, podul e o capodoperă care se studiază și azi în universități, și a cîntărit, la vremea aia, cît zece autostrăzi. Dobrogea s-a simțit acceptată, primită la sînul noului stat și tratată cu atenția istorică și economică pe care o merita. N-am să spun acum că Băsescu, de cinci ori ministru la Transporturi, de două ori primar și de patru ori președinte, ar fi trebuit, măcar ca tătar dobrogean, să resimtă un pic această viziune regală asupra infrastructurii. Am să spun doar că și mamele altor idioți ajunși la putere au o contribuție la reducerea vitezei de deplasare.
Dar să revenim la DN1, fiindcă, odată dus în Ardeal, e greu să revii, pe altundeva, la București. Acest fir subțire de asfalt, pe care se îngrămădește Muntenia atunci cînd vrea să ajungă la Brașov, e simbolul zbaterii României în mersul ei pe loc. De douăzeci de ani, șoferii se împotmolesc în aceleași cozi de la Comarnic și Bușteni. De douăzeci de ani, fără întrerupere, intrăm cu toții, resemnați, în acele capcane întinse, cu orele, la trecerile de pietoni care unesc două buticuri cu alte două. Uneori coada întinsă pe kilometri înaintează așa de încet, încît poți coborî din vehicul, poți lua prînzul la o terasă, ba chiar te poți caza o noapte la hotel.
Primarului PDL din Comarnic, Botoacă Vasile Dorian, aflat la al treilea mandat, nu i-a dat prin cap, în unsprezece ani, să facă o pasarelă a cărei construcție ar fi luat trei muncitori și patru zile. Urmărit de OLAF și cercetat de DNA pentru deturnare de bani europeni încă din 2008, Botoacă e primul de pe lista cretinilor care se cer înjurați pe sensul de mers înspre Brașov. Al doilea e Emanoil Savin, primarul Bușteniului, reales tot de două ori, tot pe listele PDL. Nici lui nu i-au ajuns unsprezece ani ca să poată gîndi construcția unui pasaj subteran de cinci metri, care ar fi însemnat șase muncitori, o basculantă, un excavator și opt zile de lucru fără întreruperea traficului. Savin și-a petrecut vremea cu inginerii financiare și imobiliare, dar singura inginerie utilă, cea cu lopeți, betoane și puțin asfalt, nu și-a găsit loc, un întreg deceniu, în planurile lui de îmbogățire.
Nu trebuie uitați, cînd se ating pasajele referitoare la morți și la biserică, șefii CNADR, între care uselistul Mircea Pop strălucește ca un dinte de aur în dantura unui împărat țigan. Pop e un naș ardelean, un tătîne al vrăjilor cu bitum, implicat în proiectarea dezastruoasă a centurii Clujului, evaluată inițial la 40 de milioane de euro și ajunsă mintenaș la 150. Raptori de anvergură ca el sau hoțomani mărunți ca Mihai Bășulescu, Daniela Drăghia și un infinit șir de slugi înșurubate de guverne în fruntea CNADR ne-au risipit banii și timpul, fără să rezolve două treceri de pietoni care gîtuie principalul drum al României. Ei merită să fie înjurați cu muzica dată la maximum și cu geamurile închise, astfel încît cumplitele dorințe zbierate să nu ajungă la urechile nimănui. Și, dacă vreți să vă vărsați restul veninului adunat de-a lungul anilor pe DN1, vă poftesc să vi-i amintiți pe miniștrii Transporturilor. Să nu-i uitați nici pe Miron Mitrea, nici pe Ludovic Orban, nici pe Gheorghe Dobre, nici pe Ovidiu Silaghi, nici pe Relu Fenechiu, nici pe Radu Berceanu (de două ori), nici pe Anca Boagiu (de două ori) și nici pe ultimul din listă, cu voia dumneavoastră, Traian Băsescu (de cinci ori). Avînd la dispoziție fonduri și mijloace uriașe, avînd la dispoziție aproape douăzeci de ani, acești oameni n-au reușit (de fapt, nici măcar nu s-au obosit) să rezolve două nenorocite de zebre. Așa că, atunci cînd ajungeți la Comarnic și la Bușteni, să-i pomeniți în rugăciunile voastre.
În rest, DN1 rămîne același coridor strategic al României. Dacă ne vor mai ataca vreodată ungurii, turcii, bulgarii, austriecii, rușii sau tătarii, pe acolo trebuie invitați să năvălească, fiindcă nu vor ajunge niciodată la București.