Acum câteva săptămâni mi-a venit acasă o decizie de impunere din 2013. Eram dator statului, rotunjesc, 800 de lei. Hm, mi-am zis, uite o chestie pe care n-aș putea s-o probez în veci. Nu știu ce acte mai am acasă de-atunci. Dar un lucru e limpede: în toți acești ani mi-am luat cazierul fiscal de câteva ori. Era curat ca lacrima.
Peste o săptămână am mai primit o decizie de impunere. Din 2014, cu o sumă dublă, bani pe care, de data asta, trebuia să-i primesc de la stat. Ce să fac acum? Bineînțeles, mi-am zis, trebuie să mă gândesc la ce e mai rău. M-am gândit. Am ajuns la scenariul următor: ăștia îmi pun poprire pe cont sau ceva, îmi blochează cardul când mi-e lumea mai dragă. E știut că ai mare nevoie de card atunci când îți este lumea mai dragă. De multe ori chiar de-aia îți și este dragă.
Mi-am zis: trebuie să dau piept cu sistemul. Pentru asta nu-ți trebuie neapărat cine știe ce piept, cât timp. Foarte mult timp.
Am petrecut o oră la coadă. Era o coadă foarte rarefiată, așa, în sensul că aveai un număr de ordine. Am intrat, am vorbit cu o doamnă care a chemat-o pe altă doamnă și a întrebat-o:
– Asta e chestia aia cu compensare și returnare?
– Da, i-a venit răspunsul.
S-a întors spre mine:
– Deci, domnule, trebuie să faceți o cerere. Cerere de compensare și de returnare. Să se compenseze ce aveți de dat și să vi se returneze ce rămâne de primit.
– Logic, îi spun eu. Și ca să se întâmple asta era nevoie să vin aici?
Mă gândeam că sunt prost.
– E mai bine că ați venit, mi-a spus amabilă doamna. Luați o foaie și scrieți… exact ca o cerere.
– N-am mai făcut cereri, i-am zis. E de-aia cu ”subsemnatul”, nu?
– Da, da, dar mai întâi, frumos, scrieți sus: ”Domnule director…”
Am scris trei rânduri, am semnat. I-am înmânat-o, mi-a zis zâmbitoare:
– Acuma mergeți acasă, stați liniștit.