Christian Tell, poreclit Sabia Revoluției, a fost un pitic cu umeri largi, atît de largi încît însemnele de general, adunate în multe armate, războaie și încăierări, trebuiau să strige unele la celelalte ca să se poată auzi. Numele lui poate că trimite la o veche familie elvețiană, dar statura și, mai ales, cantitatea de păr de pe corp te făceau să presupui că tribul Tell își vînează dușmanii cu silexul și îi consumă cruzi la adăpostul unei grote.
Christian purta o barbă înfricoșătoare care își urma coborîrea pe brațe, pe spate, pe burtă și pe picioare, învăluindu-l pe viitorul general într-o blană inflamabilă. Apropiații lui fumători se temeau să-i scuture scrumul în creștet de teamă să nu-l vadă arzînd. Dar energia care palpita în miezul acestui ghem de păr și mușchi a dat Revoluției de la 1848 îndrăzneala care i-ar fi lipsit.
Ca și Gheorghe Magheru, Christian Tell și-a petrecut tinerețea ochind oameni cu archebuza și rotind deasupra capului un iatagan. A studiat la Colegiul “Sfîntul Sava” cu Heliade-Rădulescu și cu Gheorghe Lazăr, dar învățătura n-a reușit să-l tempereze. S-a înrolat în armata otomană la 20 de ani, în 1828, cînd izbucnea unul din războaiele ruso-turce.
A fost norocul principatelor române ca Tell să nu-l întîlnească în bătălia de la Băilești pe Magheru, care lupta de partea rușilor. Altminteri, Revoluția de la 1848 și Unirea de la 1859 n-ar fi primit garanțiile de violență ale celor doi militari și ar fi rămas, poate, asemeni multor entuziasme civile, niște adunări împrăștiate de ploaie.
În vremea Regulamentelor Organice, Tell intră în armata Munteniei și avansează rapid, așa cum îngăduia acea perioadă plină de împușcături. În 1843 înființează, alături de Ion Ghica și Nicolae Bălcescu, societatea secretă “Frăția”, unde încep să dospească, într-un amestec de progres și puci, revoluția și unirea.
Figura de dur a lui Christian Tell se îmbină armonios cu trecutul de bandit al lui Magheru și cu impetuozitatea de bătăuș a lui Bălcescu. Saltul politic al unui neam mototolit de istorie a fost posibil doar așa. Fără nervii tari ai unor oameni de acțiune, fără impulsul de a îmbrînci, a lua la trîntă sau a împușca, fără curajul de a-ți pune pielea în joc, deșteptarea românilor n-ar fi avut loc în acel secol. Tell, Magheru, Bălcescu și alți vizionari au înțeles, din fericire, rețeta progresului: să-i dai celuilalt în cap și cu altceva în afară de idei.