Cîtă vreme a circulat în samizdat, fără numele autorului, cititorii din URSS au crezut că acest roman a fost scris de Alexandr Soljenițîn. Asta se întîmpla la începutul anilor ’60, după ce în revista Novîi mir a fost publicată nuvela lui Soljenițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici, care avea să-i aducă o celebritate instantanee fostului deportat în Siberia.
După scurta perioadă de dezgheț literar din perioada hrușciovistă a URSS, în care „s-a dat drumul” cîtorva cărți despre Gulag și despre teroarea stalinistă, autoritățile sovietice au strîns din nou șurubul. Dar după ce gheața fusese spartă, noul îngheț n-a mai fost la fel de teribil ca pe vremea lui Stalin. Sloiurile au continuat să plutească, deși cenzura și-a făcut din nou datoria, iar scriitorii staliniști au revenit în prim plan. Ruslan cel credincios a apărut cu numele autorului mai întîi în Germania, unde nu mult după aceea a emigrat și Gheorghi Vladimov, împins de la spate de autoritățile sovietice.
Totuși, înghețul total nu mai era posibil. Asta poate și pentru că PCUS, partidul adică, nu mai voia să dea aceeași putere ca în timpul lui Stalin poliției secrete sovietice și anchetelor de la sediul ei din Lubianka. Căci, altminteri, cărțile apărute în regim de samizdat n-ar fi avut viață lungă și autorii lor ar fi fost dați la iveală imediat și pedepsiți ca pe vremea tătucului.
Rețeaua de informatori ai poliției secrete continua să funcționeze, doar că, spre deosebire de zecile de ani în care Stalin stăpînise și poliția secretă pe care o folosise ca pe un cîine credincios, grangurii partidului nu mai voiau să fie ridicați peste noapte de acasă pentru delicte reale sau imaginare, încît cîinele atotputernic, care păzise pînă atunci URSS după cum îi dicta marele stăpîn, a fost trimis de partid la coteț.
Ce se întîmplase, de fapt? Stalin lăsase URSS ruptă în două. O parte era cea a stăpînilor. Cealaltă era cea a milioanelor de cetățeni trimiși în Gulag. Cînd lagărele de concentrare au fost golite, cîinii lupi dresați care-i păzeau pe deținuți au rămas fără stăpîn. Ce poate face un asemenea cîine atunci cînd ajunge să vagabondeze în orașele de lîngă fostele gulaguri, fiindcă nu mai are slujbă? De aici începe romanul lui Vladimov. Cu în cîine paznic de lagăr care rămîne șomer, după ce i-a servit cu abnegație și bravură pe stăpînii lagărului. Acest mic roman a fost prima încercare literară din URSS de a privi Gulagul din perspectiva celor care l-au stăpînit. Ruslan, cîinele lup dresat să-i vegheze pe deținuții din lagăr, rămîne credincios stăpînilor care l-au inițiat în ale vieții sale de cîine, chiar dacă aceștia îl trădează. Pentru el, lumea se împarte în continuare în escortați, adică deținuții din lagăr, și escortatori, stăpînii din categoria cărora el însuși făcea parte ca slujitor necondiționat.
Cînd e vorba de cîini în literatură, mai totdeauna comentatorii vorbesc despre alegorii, din pricină că un cîine care gîndește, iar gîndirea lui e tradusă pe limba oamenilor, nu poate fi decît invenția autorului. Sînt de acord că limba unui cîine e intraductibilă, oricît de bine ar fi el dresat, dar spre deosebire de cei care cred că Vladimov a vrut să scrie o alegorie despre oameni pornind de la un cîine, cred că, dacă tot vorbim despre alegorii, relația e inversă. Adică, în loc să ne întrebăm cît de mult seamănă cîinii cu oamenii, mai curînd s-ar cuveni să ne întrebăm cît de mult se pot transforma oamenii în cîini.
Gheorghi Vladimov, Ruslan cel credincios, traducere și note de Adriana Nicoară și Leonte Ivanov, Editura Polirom, 2018.