Are o vorbă Radu Cosașu: „Ca ăsta sînt cîți vrei în Piața Matache și nu-i cumpără nimeni“. Omul care a scris Supraviețuirile are o înțelegere ca nimeni altul despre natura omului. Dacă Teodor Mazilu sonda cinic în adîncurile ticăloșiei umane și nu-i dădea de fund, mai optimistul Cosașu găsește totdeauna un „totuși“ – nu ca să îndulcească fierea pilulei, ci, ca scriitor profund ce este, fiindcă nu uită că omul a inventat și raiul, nu numai iadul. De aceea îi plac Cehov și Caragiale, Proust și Marin Preda. De aceea are o relație distantă cu Dumnezeu și se ține departe de dumnezeii zilei. De aceea își începe anul cu concertul Filarmonicii din Viena și nu se plictisește niciodată de Stan și Bran. Tot de aceea îți poate explica în ce constă „extremismul de centru“ și nu se lasă păcălit nici de stînga extremă, nici de dreapta prăpastiei. De aceea se teme de proști și de deștepții pe care-i mănîncă prostia. De aceea crede mai mult în virtuțile șuetei decît în înălțimile discursurilor, căci scopul multora dintre cei ce se cocoață pe piscuri pare a fi numai și numai acela de a cădea cît mai de sus.
De aceea, într-o zi din această vară stranie, cînd am început să vorbim la telefon despre Contele de Monte Cristo și despre admiratorii acestui roman, printre care Márquez și Eco, am ajuns la În căutarea timpului pierdut – Swann, firește! – și am încheiat cu Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. O șuetă fără epilog, un episod din marea șuetă despre viață și literatură – tot viață adică, în partea ei scrisă! – ale cărei cuvinte se adună undeva, acolo unde se duc textele pierdute din computer și manuscrisele dispărute o dată pentru totdeauna.
De aceea fericirea unei dimineți friguroase de iarnă din anii ’50, evocată de Radu Cosașu, poate fi descompusă în mirosul unui covrig cald, cumpărat de la chioșc, un bilet la cinema a cărui pereche se află în poșeta unei femei așteptate și libertatea de a fi fost dat afară de la serviciu, în urma unei lungi ședințe de demascare.
De aceea eternitatea, acest cuvînt care rimează cu absolutul și cu soarta omenirii, poate fi pusă la încercare cu ajutorul unei partide de belotă și cu fumul care se ridică din celălalt capăt al unei țigări uitate în scrumieră.
De aceea, cînd ceilalți se agită uimiți, revoltați, consternați, intimidați și te întreabă dacă ai auzit ce-a zis sau, mai rar, ce-a făcut cutare om al momentului, care a devenit din nimic persoană însemnată, înainte de a răspunde n-ar strica să-ți reamintești cuvintele lui Radu Cosașu: ca ăsta sînt cîți vrei în Piața Matache și nu-i cumpără nimeni. Cu toate că se găsește cine să caște gura la el, ca la femeia cu barbă și la crocodilul ieșiți din gura lui Bolsonaro.