Povestirile lui Barbey d’Aurevilly au ceva din farmecul cupeurilor de epocă pentru uzul celor bogați – sînt ca niște fiare exotice, strălucitoare și leneșe, misterioase și sfidătoare. Diabolicele, care la vremea lor i-au adus autorului un proces pentru atentat contra bunelor moravuri, au avut parte de prețuirea lui Baudelaire, a lui Henry James și mai ales a lui Proust, iar la noi l-au impresionat pe tînărul și snobul Mateiu Caragiale, care-i pomenește în Remember povestirea „Perdeaua stacojie“. Istoricii literari franțuji l-au categorisit pe d’Aurevilly drept un valoros romantic întîrziat. În răspăr cu ei, Jules Lemaître, unul dintre criticii contemporani cu el, l-a făcut de doi bani etichetîndu-l drept o caricatură a lordului Byron.
Sub motivul ideologic că scria critic despre aristocrația franceză și lua catolicismul în răspăr, în 1975 decadentului d’Aurevilly i-au apărut Diabolicele în populara colecție „Biblioteca pentru toți“ (BPT). De fapt, autorul iubitor de mistere era un nostalgic al Restaurației: însă aristocratul care scria cu dispreț despre burghezie și despre tăvălugul uniformizator al Parisului era în același timp un cronicar neiertător al nobililor care supraviețuiseră sărăciți Revoluției și trăiau exclusivist într-o bulă a timpului prin mici orașe de provincie. Acesta e marele paradox al lui d’Aurevilly: are nostalgia vremurilor bune ale aristocrației franceze, dar nu se poate împiedica să observe decăderea conților și marchizilor pe care-i imortalizează. Cinci dintre diabolicele lui sînt femei din lumea bună care ascund sub maniere impecabile întîmplări îngrozitoare sau oribilități prin care trec din cauza unei sexualități dezmățate ori amorale. Cea de-a șasea e fata unui ofițer în retragere, o artistă a scrimei care predă lecții de specialitate la școala deschisă de tatăl ei, frecventată de vlăstarele aristocrației din oraș, ceea ce-i dă și ei o anumită noblețe, pînă să devină camerista unei contese pe care o otrăvește pentru a-i lua locul în brațele contelui.
Autorul, dandy misogin, nu îngăduie nici uneia dintre ele să-și spună povestea. Le folosește drept obiect de studiu pentru bărbați cărora li s-a veștejit organul, încît nu le-a mai rămas decît plăcerea de a-și povesti aventurile erotice din tinerețe sau de a relata despre viața sexuală a altor bărbați sculăreți, printre care Don Juan în persoană. Într-o perioadă în care scriitorimea romantică franceză, în frunte cu Victor Hugo, plîngea de mila prostituatelor, dar le bîrfea veninos pe femeile de viță nobilă care schimbau bărbații ca pe mănuși, d’Aurevilly povestește întîmplările unei ducese spaniole nimfomane care se prostituează din răzbunare și îi pedepsește pe masculii care-i trec prin pat îmbolnăvindu-i de o boală venerică fără leac, pînă cînd boala îi vine și ei de hac, dar nu înainte de a o desfigura.
D’Aurevilly sclipește ca portretist și e un cozeur spiritual fără cusur, dar se împiedică în arta povestirii, care pare să-l intimideze, încît pentru a-și face curaj recurge la digresiuni pe care le și comentează cu o risipă de vorbe de duh și de metafore, ceea ce de la un punct încolo poate deveni iritant pentru cititorul deprins cu minimalismul prozei moderne. Dacă-i accepți însă aceste răsfățuri dandyste, de care totuși un dandy ca Oscar Wilde știa să nu abuzeze, d’Aurevilly îți oferă o incursiune de neuitat într-un univers straniu în care misterele apar de unde nu te aștepți, iar diabolicele sale strălucesc magnific și se sting memorabil.
Barbey d’Aurevilly, Diabolicele, traducere de Irina Bădescu, Editura Polirom, 2026.