S-a cam dus, la noi, vremea marelui reportaj din ziare, cum erau cele publicate între războaie de marele F.Brunea-Fox. Și pe la televiziuni, reportajul s-a transformat în relatare de la fața locului, cu iepurași conștiincioși. Mai vezi, rar, cîte o anchetă făcută ca la carte. De obicei, cazuri penale sau pe cale de a deveni penale. Altfel, reportajul TV miroase trăsnitor a reclamă pentru persoane sau pentru felurite „locații”, de obicei pensiuni, ca un soi de plată în natură pentru cazare și masă. Reporteri ieșiți de sub mantaua lui Brunea-Fox ar mai fi.Într-un timp li se zicea reporteri speciali. Pe doi dintre ei îi știu de la Cotidianul, Remus Radu și Viorel Ilișoi. Dar ca să faci reportaje ca ei e nevoie și de, scuzați-mi cuvîntul, bani.Căci Brunea-Fox, care scria reportaje despre pîrliți, prostituate și despre năpăstuiți ai sorții, primea bani buni de la ziarele la care scria, Adevărul și Dimineața.
Așa a putut umbla Brunea-Fox prin toată țara, făcînd lungi popasuri pe unde descoperea cîte un subiect. Cînd a aflat de Petrache Lupu de la Maglavit, cel care vorbea cu Dumnezeu, Brunea-Fox, pe numele său Filip Brauner, era într-un tren care-l ducea în cu totul altă direcție. S-a dat jos și a luat un tren către Maglavit. Reporterul spunea că nu se suia la clasa I, nici chiar la a II-a, alegea clasa a III-a, aceea cu banchete de lemn, care-ți chinuiau oasele, și unde nu vedeai decît sărăcime. În tren se leagă conversații și se povestesc „cazuri”. Iar la clasa a III-a poveștile pe care și le spuneau călătorii erau singura distracție cu care-și omorau timpul. Acolo a auzit Brunea-Fox de la popa din Maglavit despre mielul lui Dumnezeu, Petrache.
De pe urma puhoiului de pelerini care se duceau la Maglavit să soarbă cuvintele fericitului cioban sărac cu duhul sau împinși de nădejdea unor vindecări miraculoase, dar și a curiozității celor ce au rămas acasă, reporterul a agonisit destui bani ca să-și poată cumpăra un apartament în buricul Bucureștiului. Fiindcă, în afară de relatările publicate la ziar, Brunea-Fox a mai scos și cărticele cu vorbele și faptele lui Petrache, în tiraje fabuloase. Reporterul, om cult, cîtuși de puțin naiv, ar fi putut să scrie articole prin care să demonteze șolticăria pusă la cale de notabilitățile din Maglavit, cum a încercat, fără succes, concurența de la Universul.
Pe vremea aceea, Nichifor Crainic și Gala Galaction credeau sau, cel puțin, scriau la gazete ca și cum ar fi crezut în minunile suspomenitului Petrache.
Brunea-Fox a scris primul despre colonia de leproși de la Lărgeanca, din Basarabia. A publicat și un volum despre leproșii pe care i-a cunoscut acolo, care a avut un succes uriaș. Tot el a scris și despre banditul Coroiu, cel ce s-a predat autorităților după ce Brunea-Fox a cerut ca banditul să fie judecat corect. Drept mulțumire, Coroiu, care poza în haiduc și se lăsase arondat de legionari, a cerut ca reporterul să fie dat afară din sala în care era judecat.
Mă îndoiesc că reportajele lui Brunea-Fox pot fi date ca exemplu de stil jurnalistic studenților. (Poate doar cursanților la creative writing!) Îi plăceau cuvintele rare (nerecomandate), scria adesea la persoana întîi și nu se ferea să-și dea cu părerea despre subiecții săi (nici atît), nici să recurgă la ironii (cu atît mai puțin). Brunea-Fox a fost mai curînd un povestitor talentat travestit în reporter. Cusurgiul Arghezi îl lăuda, fără să-i bage și strîmbe, ca altora.
Siguranța l-a luat la ochi pe reporter, fiindcă a scris despre clienții azilelor de noapte, despre meseriașii săraci și despre evreii amărîți de la Sighet, bănuindu-l de propagandă comunistă. După venirea la putere a comuniștilor, Brunea-Fox n-a devenit un răsfățat al regimului ca Geo Bogza, publica rar, în periodice, chiar dacă nu i-a dat prin cap să scrie reportaje despre „foștii” aduși în sapă de lemn, nici despre oamenii de rînd băgați în pușcării de democrația populară.
F.Brunea-Fox, Reportajele mele 1927-1938, Editura Polirom, 2020.