Romanele istorice care vor să fie și corecte politic mă enervează. Ca să nu mai vorbesc de idioțenia celor care vor să corecteze istoria din cărțile de ficțiune. Activiștii acestei corectitudini par, unii dintre ei, castrați de lobii centrali. Philippa Gregory pare și ea lovită, pe ici, pe colo, de această manie. Mă rog, tipa e și feministă, așa că are și propriile sale fixații, pe care le pune în cîrca personajelor. În rest, scrie romane istorice pe calapod clasic. Despre acuratețea lor, istorici ca David Starkey, tipul grăsuț, cu ochelari, pe care-l vedeți pe Discovery, are îndoieli acru exprimate. Starkey susține că Gregory nu e o sursă de încredere și că, în general, istoria din romane abundă în erori și în deformări romanțioase. N-am competența să-l contrazic, mai ales că de la Dumas-tatăl încoace are dreptate.
În Ținutul mareelor, romanciera ne transportă pe vremea lui Oliver Cromwell, puritanul care a transformat regatul Engliterei în republică parlamentară, după ce i-a pus lui Carol I capul pe butucul călăului. În sosul conspirațiilor monarhiste și al conspirațiilor catolice împotriva autorității protestantismului care interzisese cultul catolic care nu recunoaște decît autoritatea religioasă a papei, povestea unei moașe frumoase și sărace foc de pe o insulă mititică și năpăstuită de vreme și de vremuri. Tînăra moașă Alinor a fost părăsită de soțul bețiv care o bătea, de aceea își crește copiii singură. Alinor are și oarece talente vrăjitorești care, asociate cu ierburile de leac, o ajută să-și vindece pacienții de felurite beteșuguri. Altfel, fiindcă nu se ajunge cu banii, mai muncește cu ziua pe insula care trăiește între două maree, de unde și titlul cărții.
Moașa nu se bagă în politică, dar se îndrăgostește la prima vedere de un popă papistaș, venit pe insulă sub acoperire. Popa, din familie nobilă, e vrăjit tot la prima vedere de frumoasa sărăntoacă. De-aici o intrigă complicată, plină de primejdii știute și neștiute, menită să te țină cu sufletul la gură. Imaginați-vă un roman de Paul Féval – Dumas e mai sus! – în care autorul are timp și de felurite detalii domestice de-ale claselor subpuse, și de conflictele deloc mărunte dintre reprezentanții lor. Gregory ține sub control multele fire ale romanului său – nu-și pierde personajele pe drum și nici nu le omoară cînd nu mai știe ce să facă cu ele.
Sfintele dialoguri se află la loc de cinste și sînt puse des la treabă, încît povestea să nu lîncezească, iar întorsăturile de situație să pară cît mai verosimile. Atît că, de la un moment încolo, ai sentimentul că Gregory își cam silnicește personajele pentru a le face să se supună desenului epic pe care-l are ea în cap și să apere puncte de vedere înaintate. Drept care moașa are idei de stînga, avant la lettre, și, deși nu-și vede capul de treburi, își găsește timp să filosofeze feminist, de parcă ar fi precursoarea sufragetelor. Istoricul din romancieră n-are nimic împotriva acestor anacronisme; îi servește autoarei amănunte de epocă cu care Philippa să-și verosimilizeze textul. Rezultatul nu e catastrofal ca în romanele anilor ’50 de la noi în care țăranii conștienți par să fi citit Capitalul lui Marx și Manifestul Partidului Comunist al aceluiași, dar e suficient de chinuit, încît din cînd în cînd îți vine să-i spui autoarei că trage epoca de păr, cu fitilele ei ideologice. Norocul Ținutului mareelor e că Gregory are mai mult talent decît dorința de a-și dăscăli cititorii.
Philippa Gregory, Ținutul mareelor, traducere și note de Mihaela Negrilă, Editura Polirom, 2021.