Ce treabă poate avea un chinez cu Biblia? Și dacă nu face parte din lumea care i-a dat naștere, ce poate înțelege el din cartea de căpătîi a evreilor, pentru care Biblia nu înseamnă decît Vechiul Testament, și a creștinilor care au adăugat Noul Testament la textul sacru? Am tot căutat răspunsuri plauzibile la aceste două întrebări în timp ce citeam Cele Patru Cărți, romanul lui Yan Lianke, chinezul care mi se pare unul dintre cei mai de luat în seamă scriitori contemporani din întreaga lume. Și cum Yan Lianke trăiește în China, m-am mai întrebat cum se împacă nevoia de libertate a scriitorului cu cenzura din țara sa în care umbra lui Mao stăruie atotputernică. Citind o recenzie din The Guardian a celebrei chinezoaicei exilate, Xiaolu Guo, am aflat că Yan Lianke a spus că și-a scris romanul cu gîndul că nu va fi publicat la el în țară și asta l-a ajutat să nu se întrebe cum ar fi putut ocoli cenzura fără să se autocenzureze. Cele Patru Cărți a apărut în Taiwan, cît despre autor, el are o soartă curioasă în China. I se îngăduie să publice, dar oficial nu se vorbește despre el.
Un umor negru ca în orwellianul 1984 străbate întregul roman. În timpul Marelui Salt Înainte, poruncit de Mao, cînd au murit de foame peste 40 de milioane de chinezi, întemeierea unei colonii de muncă conduse de Copil, puberul reprezentant al conducerii țării, e relatată parodic, după Geneza din Biblie. În Districtul Noua Educație, numele coloniei, sînt trimiși la reeducare prin muncă intelectualii, iar Copilul care-i diriguiește aduce de la oraș zece porunci, aidoma unui Moise chinezesc, pentru cei ce urmează să fie reeducați acolo. Cîteva sună astfel: „2. Cînd munciți, nu vorbiți fără rost. 3. Cînd lucrați cîmpul, luați-vă la întrecere să vedeți cine strînge cea mai bogată recoltă, căci vor exista recompense și pedepse. 5. Toate cărțile și toată cerneala vor fi adunate, nu citiți și nu scrieți fără rost, nici nu gîndiți fără rost”. Fugarii primesc un certificat și un glonț, îi anunță Copilul pe intelectualii aduși la reeducare și pe care-i conduce suflînd într-un fluier.
În această mare alegorie, personajele n-au nume; sînt Scriitorul, Teologul, Savantul, Muziciana, ceilalți, masa, sînt profesorii, intelectualii, cadrele de partid, învățătorii și pictorii aduși aici din întreaga Chină. Ce au ei de făcut în timpul Marelui Salt Înainte e să muncească pămîntul după indicațiile venite de la Centru și să topească fierul pentru a produce oțel. Și cum sînt oameni culți, ei trebuie să aibă recolte mai mari decît țăranii și să fabrice mai mult oțel decît oțelarii. Cei mai buni sînt premiați cu flori de hîrtie de două mărimi. Cine primește mai multe flori se poate duce înapoi acasă. Florile de hîrtie mai pot fi obținute și prin delațiune, așa că mai toți cei trimiși la reeducare se spionează și se toarnă unii pe alții, cu speranța că vor avea aceeași soartă ca Laborantul care se întoarce acasă drept recompensă pentru delațiunile lui. Cel ce face această operațiune în scris e Scriitorul, care ajunge să fie urît de toți reeducabilii pentru că el le notează toate infracțiunile în Registrul Infractorilor.
Nenumăratele absurdități și orori care se întîmplă în colonie sînt relatate pe același ton sentențios și cu aceeași senină simplitate ca în Biblie sau ca în proza chineză clasică, într-un stil ce intră adeseori în coliziune cu limba de lemn oficială care, deși amenințătoare și ultimativă, devine de un ridicol imens.
În Cele Patru Cărți, Yan Lianke dezvăluie pînă la cele mai mici amănunte teroarea prin care Mao a condus China, dar face asta demontînd-o totodată cu umor în piesele care o compun: cruzime, minciună, prefăcătorie, viclenie și o prostie care au dus la sute de milioane de tragedii, pe care urmașii lui Mao le vor uitate.
Yan Lianke, Cele Patru Cărți, traducere și note de Irina Ivașcu, Editura Polirom, 2025.