Cînd s-a aflat că murise Nichita Stănescu, neagra veste a străbătut ca un fulger Bucureștiul, apoi s-a dus mai departe în țară, pînă a ajuns, în aceeași zi, și la Sighetu-Marmației.
Poetul fusese naș la un botez, în provincie. N-avea o relație apropiată cu Dumnezeu, iar cu biserica nici atît. Dar dacă îl ruga vreun prieten să se încumetrească cu el sau cu vreo rudă a prietenului, nu refuza pentru nimic în lume. Așa că nici atunci, cînd era bolnav – nu vorbea despre asta, căci cuvintele, cum se știe, pot atrage răul! –. n-a zis nu.
Nichita Stănescu, spun cei care l-au cunoscut de aproape, era vag superstițios, asta dacă nu cumva voia ca astfel să iasă din cînd în cînd din rolul poetului genial invulnerabil pe care i-l atribuiau cunoscuții. Nichita nu se ducea la doctor decît împins de la spate. Din diagnosticele pe care le primea, alegea partea care i se părea convenabilă sau pe care o făcea el astfel, răstălmăcind cuvintele medicilor. Nu mai era convins că poezia îl făcea și trupește invulnerabil, dar spera că dacă mai fentează din cînd în cînd recomandările doctorilor, asta i se va trece cu vederea, cum făcea și cenzura cu versurile lui.
În ziua aceea, pictorul autodidact Vasile Murivale s-a suit fulgerat într-un tren spre București. N-avea bilet și nici un leu în buzunar, ceea ce l-a băgat în conflict cu nașul trenului și cu miliția feroviară. Și-a continuat călătoria pînă în Gara de Nord fiindcă i-a convins pe milițieni că se suise în tren fiindcă murise „Domnul nostru, Nichita Stănescu”. În aceeași zi, la Sighet, poetul Gheorghe Bîrlea a avut o revelație. Că Nichita Stănescu trebuia să aibă la cap o cruce din Maramureș. Împreună cu alți doi literați locali s-au dus la un meșter lemnar local și i-au comandat o cruce, pe care s-o facă pe loc, încît ei trei să poată prinde trenul de București.
Meșterul nu auzise de Nichita Stănescu, dar i-a luat pe cei trei pe încredere și a făcut o cruce impunătoare, mai mare și mai groasă decît cele obișnuite, așa, ca pentru cineva care fusese ceva la viața lui. Crucea de-abia a încăput pe ușa vagonului, iar cei trei scriitori au stat lîngă ea pe coridor nouă ore cît a durat drumul și estimp recitau pe rînd poeme de Nichita Stănescu, în buclă. Adică după ce își isprăveau repertoriul cu poeziile pe care le țineau minte, o luau de la capăt, încît unii dintre călători credeau că așteaptă bani pentru litaniile lor ciudate, cu crucea de lîngă ei – mai ales că erau îmbrăcați în negru. N-am fost de față, dar așa mi s-a spus: cînd cei trei literați de la Sighet au intrat la Uniune, în casa Monteoru-Sadoveanu, purtînd pe umeri crucea lui Nichita Stănescu, murmurul vocilor a încetat brusc. Nu se mai auzeau decît sfîrîitul lumînărilor. Apoi rumoarea a reînceput, interogativ-bănuitoare. Cine erau ăștia trei și ce căutau acolo?!!!