Cînd s-a aflat că murise Nichita Stănescu, neagra veste a străbătut ca un fulger Bucureștiul, apoi s-a dus mai departe în țară, pînă a ajuns, în aceeași zi, și la Sighetu-Marmației.
Poetul fusese naș la un botez, în provincie. N-avea o relație apropiată cu Dumnezeu, iar cu biserica nici atît. Dar dacă îl ruga vreun prieten să se încumetrească cu el sau cu vreo rudă a prietenului, nu refuza pentru nimic în lume. Așa că nici atunci, cînd era bolnav – nu vorbea despre asta, căci cuvintele, cum se știe, pot atrage răul! –. n-a zis nu.
Nichita Stănescu, spun cei care l-au cunoscut de aproape, era vag superstițios, asta dacă nu cumva voia ca astfel să iasă din cînd în cînd din rolul poetului genial invulnerabil pe care i-l atribuiau cunoscuții. Nichita nu se ducea la doctor decît împins de la spate. Din diagnosticele pe care le primea, alegea partea care i se părea convenabilă sau pe care o făcea el astfel, răstălmăcind cuvintele medicilor. Nu mai era convins că poezia îl făcea și trupește invulnerabil, dar spera că dacă mai fentează din cînd în cînd recomandările doctorilor, asta i se va trece cu vederea, cum făcea și cenzura cu versurile lui.
În ziua aceea, pictorul autodidact Vasile Murivale s-a suit fulgerat într-un tren spre București. N-avea bilet și nici un leu în buzunar, ceea ce l-a băgat în conflict cu nașul trenului și cu miliția feroviară. Și-a continuat călătoria pînă în Gara de Nord fiindcă i-a convins pe milițieni că se suise în tren fiindcă murise „Domnul nostru, Nichita Stănescu”. În aceeași zi, la Sighet, poetul Gheorghe Bîrlea a avut o revelație. Că Nichita Stănescu trebuia să aibă la cap o cruce din Maramureș. Împreună cu alți doi literați locali s-au dus la un meșter lemnar local și i-au comandat o cruce, pe care s-o facă pe loc, încît ei trei să poată prinde trenul de București.
Meșterul nu auzise de Nichita Stănescu, dar i-a luat pe cei trei pe încredere și a făcut o cruce impunătoare, mai mare și mai groasă decît cele obișnuite, așa, ca pentru cineva care fusese ceva la viața lui. Crucea de-abia a încăput pe ușa vagonului, iar cei trei scriitori au stat lîngă ea pe coridor nouă ore cît a durat drumul și estimp recitau pe rînd poeme de Nichita Stănescu, în buclă. Adică după ce își isprăveau repertoriul cu poeziile pe care le țineau minte, o luau de la capăt, încît unii dintre călători credeau că așteaptă bani pentru litaniile lor ciudate, cu crucea de lîngă ei – mai ales că erau îmbrăcați în negru. N-am fost de față, dar așa mi s-a spus: cînd cei trei literați de la Sighet au intrat la Uniune, în casa Monteoru-Sadoveanu, purtînd pe umeri crucea lui Nichita Stănescu, murmurul vocilor a încetat brusc. Nu se mai auzeau decît sfîrîitul lumînărilor. Apoi rumoarea a reînceput, interogativ-bănuitoare. Cine erau ăștia trei și ce căutau acolo?!!!
3.809 vizualizări
Domnule Teodorescu, nu credeti ca figurile ilustre, unele cu care am petrecut perioada crunta a bolsevismului si comunismului nationalist, unii o perioada mai lunga (Nini, de exemplu) altii mai scurta, au fost trecute in uitare, nu mai sunt amintite de cei ce ar trebui prin responsabilitatea functiei (mai bine zis iresponsabilitate) cum ar fi de exemplu ministrul culturii romane (oare cati s-au perindat si cu ce se pot lauda ca au facut pentru cultura in asti 28 de ani?). Nici macar la aniversarea datei nasterii sau, in tristete, la comemorare trecerii in nefiinta nu se mai aduce aminte de oameni cu care ne mandrim ca natie, ca popor, nu ca o populatie oarecare. Cred ca efectele crearii ” omului nou” in cei 45 de ani de comunism au aparut ” in splendoarea democratiei originale” de dupa 89. Astfel, cei care ar fi trebuit sa fie luati- ca jaloane ale moralitatii, culturii, educatiei, profesionalismului, priceperii, competentei …………. au fost marginalizati, uitati, umiliti, unii chiar facand obiectul unor campanii de discreditare, de desfiintare in spatiul public. La fel s- a intamplat si cu Nini, care mai este prezent in memoria numai acelora care i- au fost prieteni adevarati, care ii cinstesc ” geniul neinteles ” de un popor nerecunoscator. Si cand te gandesti ca era proposabil de Premiul Nobel pentru literatura. Dar, asta- i poporul ( nu ca generalizare) cum bine la calificat alt neinteles, Petre Tutea.
Erata: la este in fapt l-a, din motive care tin de soft care, daca nu salvezi cuvintele, ajusteaza aleator cuvintele (ex. ca, si, sau, in, ……., ) daca scrierea nu este pas cu pas, cu salvari asisderea. Thanks!
Marian, eu nu scriu aici ca sa fac dreptate, ci ca sa aduc aminte de una, alta.
Dle C. Teodorescu, nu luati cele spuse ca un repros la adresa dvs. ci ca un regret ca aceasta natie a dat cu piciorul, in ciuda valului imens de simpatie Occidental, la o sansa cu care nu stiu daca ne vom mai intalni in aceasta viata. Vorbesc de cei care, pana in 89, au indurat cu inversunare si credinta in Dzeu teroarea partidului stat si care, cu lacrimi in ochi, aproape ca implorau pe cei mai tineri, in 90, 92, 2000, sa nu voteze cu cei ce luasera deja fraiele puterii ca sunt dusmanii acestei tari, ai acestui popor. Nu numai ca majoritatea nu i- a ascultat, mai abitir i-au luat in batjocura si parca dintr- o pornire malefica, neobolsevica, au actionat exact invers. Stiti si dvs. ce si cum s- a jucat in 89 si de atunci neintrerupt, „niky criticul” fiind un exemplu elocvent.