Dacă vine vorba de piața de carte, de cititori sau, în general, de cărți care nu-s popă sau juvete la păcănele, tonul discuției tinde să devină grav, norii se adună pe frunte și apocalipsa doar că nu dă năvală de la primele cuvinte. Și asta, în general, pentru că sîntem români și ne place să ne căinăm în avans, în loc să trecem naibii la subiect. Deși poate “naibii” nu e chiar cea mai fericită alegere în contexte apocaliptice.
Dar: cu o producție școlară de 40% analfabeți funcționali – știu că_corect e “funcțional”, da’ hai să facem totuși acordul, că e prea mulți! – cartea și România se citește fix ca baba și mitraliera. Și totuși… după trei zile așa și-așa consecutive petrecute prin tîrg, armageddonul se mai domolește, iar cataclismul global nu mai exagerează atîta. Ba chiar, pe ici și colo, înflorește speranța în zîmbete fericite.
Ai spune chiar, luat de șuvoiul de lume care potopise tîrgul sîmbătă, că nu e dracul chiar atît de negru, deși remarca e un pic cam rasistă.
Miercuri, la primele ore ale după-amiezii, da’ așa, mai înspre seară,
optimismul era la cote încurajatoare. Lumea venise și venea. Poate puțin mai bine ca anul trecut. În orice caz, recunoasteau toți editorii fără sfială, marea bătălie avea să se dea sîmbătă. Lucru foarte înțelept, mai ales că joi au pierdut prin neprezentare. “A fost porno,” dă din cap un expozant, “eram aproape în tîrgul gol. Au promis la meteo furtună cu fulgere și trăsnete, lumea s-a speriat. Aia e!” Mă uit la spațiile goale dintre pavilion și parcare, nu mai zic de stațiile de tramvai sau autobuz, spații care devin enorme la prima vijelie și de unde scapi nefleașcă doar în formulări de tip “M-a plouat de m-a uscat!”
Furtună n-a fost – țară săracă, nu ne permitem taifun ca japonezii sau maelstrom ca nordicii – dar norii negri continuau să plutească pe frunți și vineri, apăsînd sprîncenele în jos. Bine că le ține contră încrederea de la început. În orice caz, bîntuie întrebări și umbre de incertitudine: “Ce facem dacă și pe week-end e la fel?” Sau, mai tragic, pentru cei care-au nimerit Anna Karenina în loc de Mersul Trenurilor, “ce facem peste juma’ de an?”
Cam pe asemenea vreme bîntuiam și eu pentru o tură de interviuri, prilej cu care m-am bucurat să văd că, măcar aici, mintea a rămas sprintenă și umorul treaz. Să ceri foarte casual să vorbești cu un “staroste de stand” și să fii întîmpinat cu rîs abia reținut, urmat de “Da, imediat!” nu e puțin lucru. Nu într-o țară parcă scufundată în ignoranță ca Atlantida în …șșșș, n-am voie să spun. Nu într-un tîrg în care zumzetul continuu, trasnformat ici și colo în hărmălaie îți toacă anduranța încet, dar sigur.
Am făcut o observație interesantă: sînt două tipuri de oameni. Cei care, deși rupți de oboseală după o zi plină de lansări, fac pe dracu-n patru să-ți răspundă cu zîmbet și eleganță – Radu Paraschivescu e primul exemplu care-mi vine în minte, dar nici pe departe singurul – și cei care erau gata la datorie să spună „Da’ nu puteți să veniți mîine?” sau „Stați să vină șeful” Cînd vine? „Vine el!” Probabil că și asta e un motiv pentru care unii sînt mari și alții rămîn mici.
Și dacă tot vorbeam de observații, voi lăsa aici o seamă de gînduri pasagere:
Standuri mai aerisite. E bine că a apus definitiv epoca standurilor atît de economice că-ți ieșea fundul pe dinafară, ca expozant, dacă n-aveai platfus
Creativitatea contează și încă mult. Am văzut standuri – și mari, și mici – încercînd idei simple, practice, dar mișto. Și am văzut altele care au preferat tradiționalismul sobru de talcioc anii ’90
Banner-ul imens cu o gorilă care se întreabă “DA’ CE E ALEA CÂRȚ?” a fost glorios
La Editura Fundației România de Mâine trei moși lansau o carte. YES!
La standul cu un banner imens German Stories n-aveau nici o carte în arabă.
Vîrful de glorie jurnalistică l-am atins la standul unei edituri unde un el și-o ea pitulați singurei în spatele singurului birou mi-au răspuns la dorința de-a face un interviu cu “Da’ noi nu sîntem de la stand” Probabil că el închiriase standul pentru o întîlnire romantică și intelectuală, iar acum era speriat că eu veneam să-i spun că-i mîncasem pizza comandată pe drum
Și totuși, se mișcă pagina!
Bookfest 2026 a fost cu 10% sub tîrgul de anul trecut. Dar nu peste tot. Pe ici, pe colo, a avut obrăznicia să fie pe așteptări, uneori puțin peste. Și, unde a fost peste, tîrgul începuse cu aproape o lună înainte, cu o campanie zdravănă de promovare.
M-am bucurat să văd mai mult tineret decît bătrînet, fie ei adolescenți, fie nemernici care cutează să fie mai tineri ca mine.
Reducerile fac vînzări, dar topurile sînt dominate de cărți noi. Sau numai de cărți noi. Inclusiv autori români contemporani, lucru confirmat de cel puțin două edituri dacă nu mari, atunci măcar uriașe. Și pe care-l remarcasem prima dată în dreptul unei edituri de nișă Fantasy și SF.
În orice caz, un succes de pomenit în ziare. A, apropo: poate că sînt subiectiv, dar am simțit lipsa unui ziar al tîrgului. Și cred sincer că Bookfest 2027 ar trebui să-l aibă
