Da halatul… Cît e halatul? Da slipul… Cît e slipul? Da casca… Cît e casca? Nici nu izbîndi de două ori David al nostru, că destui românași, toți ai noștri, băieți buni, din popor, declanșară o cursă fulminantă, o cursă de evaluare cît mai precisă a cîștigurilor lui Popovici. Nu-i vorba de cursele cîștigate, ci de bani, firește.
Cît o să ia de la organizatori? Cît va primi de la statul român? Cît va încasa de la sponsori? Farmecul nostru este să ne implicăm voluptos în tot felul de discuții, controverse colaterale demne de o cauză mai bună. Victoriile lui David alină cu greu eșecurile noastre. Impecabila condiție fizică a campionului evidențiază și mai tare, în oglinda apei, niște boli ale națiunii. Românul excelează în nenumărate discipline, cum să nu, dar una rămîne favorită. Sîntem campioni la proba de socotit banii altora. Ne preocupă mai puțin modul în care ne gestionăm bugetele personale, în schimb sîntem tare interesați de leuții, dolărașii sau euroii celorlalți.
În ampla dezbatere națională am tot vorbit despre solda lui David de la clubul Dinamo, despre cît a dat pe mașina lui bengoasă sau despre cît a luat de la publicitate. Îl luăm pe David la puricat de zici că i-a luat locul Simonei Halep. Niște campioni români obțin mari performanțe sportive, dar pe noi ne roade grija de performanțele lor financiare. Ei tot cîștigă trofee, noi ne tot pierdem timpul ca să-i vorbim de bani.
Tot pornind de la succesele lui David, mai iese la iveală o altă hibă a noastră. Ne entuziasmăm rapid și ne dezumflăm la fel de repede. Probabil că după medaliile de la Paris, conaționalii iarăși își vor aminti de absența unui bazin adevărat în micul Paris al nostru, după care lumea se va lua cu altele, iar lălăiala va continua. Explicabil pe undeva. O cursă de înot a lui Popovici durează sub un minut, două, în timp ce construirea unui bazin necesită multe luni de muncă susținută și consecventă. De unde atîta muncă și consecvență la noi?
Pont pentru campion: „David, convoacă ultrașii pe șantier și afișați bannerul «Vrem bazin olimpic fără pistă de atletism»”.
David Popovici este unul dintre eroii noștri. Nația sportivă are mereu nevoie de eroi. A avut eroi și va mai avea. Ne lăudăm cu victoriile eroilor ca și cum ar fi ale noastre. Fără să facem nimic, sîntem finaliști, sîntem campioni. Un erou prinde bine la casa omului, face și mai bine oricărui trib din lumea asta. Doar că în tribul nostru, parcă mai mult decît prin alte părți, își tot vîră coada un demon buclucaș. Frate, nu-l lăsăm pe erou să-și facă jobul lui de erou. Îl venerăm ca pe un zeu imediat după triumf, după care, mintenaș, îl coborîm de pe piedestal, evaluîndu-l ca pe un om mărunt, după criteriile noastre de oameni mărunți. Că cîți bani cîștigă, că ce mașină și-a cumpărat, că cu ce gagică mai umblă. Vi se pare corect?
Don’t worry, be happy. Povestea lui David Popovici continuă. E și povestea noastră, povestea unui băiat care înoată repede și a unui popor care umblă mai împiedicat.
Hai, România!
1.493 de vizualizări
Eroi pe bandă rulantă, bazine pe hârtie: De ce ne costă scump mitul „idolului național”
Reflexul național inconfundabil: mania de a ne măsura mândria în conturile altuia. Dar, dacă ieșim puțin din hora patetică în care oscilăm între osanale ridicole și invidie de cartier, merită să punem o întrebare simplă, complet nepopulară: De ce transformăm sportul de performanță într-o cauză națională cvasi-religioasă și de unde până unde această generozitate cu banii publici?
1. Inflația de „eroi” și amestecul de registre
Într-o societate normală, cuvântul „erou” și-ar păstra greutatea pentru situații limită — salvatori, medici în urgențe, oameni care își riscă viața sau construiesc instituții din nimic în pofida unui sistem toxic. Când îl numim „erou” pe un sportiv genial care înoată mai repede decât ceilalți pentru că are un talent nativ fabulos și o disciplină de fier, operăm o confuzie simpatică, dar sterilă.
David Popovici este un campion extraordinar, un model de profesionalism și un om de o probitate rar întâlnită în mediul public românesc. Dar este un atlet de elită, un entertainer de top mondial în bazin, nu un salvator al națiunii. Când îl urcăm pe un piedestal mitologic, cădem în capcana propriei noastre lene civice: sperăm că medaliile lui ne spală propriile eșecuri colective, școlile fără autorizații sanitare sau spitalele care iau foc. E mai facil să strigăm „România!” timp de 46 de secunde decât să reparăm țara în fiecare zi.
2. Finanțarea publică a excelenței private vs. Nevoile de bază
Aici se rupe filmul discuției raționale. De ce ar trebui statul român — același stat care se plânge că n-are bani de manuale, infrastructură sau medicamente de compensare — să verse sume uriașe (prime de zeci sau sute de mii de euro, rentă viageră, facilități pentru cluburile ministeriale precum Dinamo sau Steaua) pentru a recompensa un sportiv care câștigă oricum milioane din publicitate și contracte private?
Sportul de mare performanță este, la acest nivel global, o industrie privată și un spectacol de divertisment de lux. Da, e frumos să auzi imnul, dar întrebarea economică rămâne: Este eficient ca banii publici dintr-o țară în care un sfert din populație e în risc de sărăcie să subvenționeze excelența privată a unor milionari în euro?
În loc ca acești bani să meargă spre sportul de masă — spre mii de copii care n-au acces la un bazin sau la o minge, spre prevenție și sănătate publică — ei sunt concentrați în premii spectaculoase pentru vârfurile piramidei. Statul își cumpără, pe banii contribuabilului de rând, o lojă VIP la premiere, în timp ce infrastructura de bază rămâne la stadiul de schiță pe un șervețel.
3. Ciclul ipocriziei: De la statuie la „cât a furat/câștigat?”
Societatea noastră nu știe să aibă o relație matură cu succesul. Din moment ce îl transformăm într-un „zeu” pe bani publici, cetățeanul se simte brusc acționar la viața campionului. Dacă statul (adică noi toți) îi finanțează cariera, apar imediat întrebările de contabilitate publică: „De ce are mașină bengoasă din banii câștigați pe spinarea mea?”, „Cât îi dă Ministerul de Interne soldă lunară?”.
Problema nu e că românii sunt invidioși pe capra vecinului (deși sunt), ci că modelul de finanțare publică a performanței creează un sentiment fals de proprietate comună asupra individului. Dacă un sportiv este susținut din bani publici, publicul are, în logica sa distorsionată, dreptul să-i ceară socoteală ca unui funcționar la ANAF.
Soluția reală? O piață a sportului sănătoasă, bazată pe sponsori privați, management performant și fiscalitate clară, în care statul să finanțeze exclusiv sportul de masă și infrastructura pentru copii, lăsând campionii globali să câștige atât cât dictează piața globală — fără ca pe cetățeanul de rând să-l doară capul de contractele de la Nike sau Speedo.
Dacă s-ar inventa o competiție a teoriei, am fi cei mai buni, iar tu ai fi campionul nostru absolut! Ca să-ți răspund totuși, o soluție ar fi să se impoziteze cu 90% veniturile influncerilor, tiktok-erilor și alții asemenea și toți banii rezultați din această impozitare să fie direcționați către campionii din toate sporturile. Deci, să luăm de la modelele nesănătoase și să dăm modelelor sănătoase! 😜
Mi s-a parut ceva suspect la polologhia lu’ matale, am scris asa:
verifica daca textul urmator este generat cu AI, +copy paste . AI mi-a intors-o scurt:
” Textul prezintă un risc foarte ridicat de a fi generat cu ajutorul inteligenței artificiale și ulterior finisat prin instrucțiuni precise. Puteți analiza structura și stilul textului pentru a evalua gradul de originalitate.”
Deci aia e.
D-le Moțoc, hai, nu mai fi asa de reticent ! Dacă David Popovici e asa de invidiat pt. performanțele sale, uite că si românii de rând pot performa ! Un tâmpit a concurat de două ori la proba de scos din mare de către salvamari…Dar nu i-a fost destul ! A vrut să bată recordul de prostie si a treia oară ! De admirat ! Unii se duc în Bucegi să dea ,,noroc” cu Zamolxes, în sandale și slapi… Bravo lor ! Asta se poate întâmpla doar în muntii dacici; pe litoral te prinde Poseidon (care nu e dac), cu tridentul si te aruncă pe mal, exact pe grătarul de mici, de lângă care ai plecat cu burta plină de beri…Asta dacă ai norocul să te scuipe marea…