Poate că nu aș fi scris despre cartea lui George Moise, deși mi-a plăcut mult de la prima lectură. Dar, cu cît trece timpul, cred că acest roman ar trebui să se bucure de un public mult mai numeros. Și cred, în același timp, că nici una dintre prozele apărute în ultimul an nu e mai „românească“, mai caracteristică, mai definitorie și mai crudă pentru timpurile pe care le trăim. Romanul Boran, dumnezeul subteran este cea mai bună definiție a României „moderne“. Pe lîngă definiție, vine însăși povestea. Poate că, în urmă cu douăzeci de ani, deși scris la fel, nu ar fi avut aceleași semnificații pe care le deslușesc la fiecare pagină. Orice capitol ai alege, separat de întreg, el s-ar înscrie în „mizerabilismul“ românesc, atît de iubit și pompat, numai că efectul întregului depășește suma părților.
În urmă cu o sută de ani, un autor ceh pe care îl prețuiesc nespus, Karel Capek, imaginase o distopie în care Dumnezeu, ageamiu în materie de economie și capital, este pus inginerește la lucru și revarsă peste lume cornul abundenței. Rezultatul nu a fost o lume pașnică, ci una într-o criză absolută și de o violență extremă.
George Moise a avut, probabil, viziunea unei lumi alunecoase, fără valori, fără cunoaștere, fără relații stabile, în care inșii tînjesc în secret după o minune călăuzitoare. Aici, rolul minunii e jucat numai de actori nepotriviți: guvernanți, economiști, servicii secrete, primari, presă, Biserică. Nimeni, însă, nu îmbracă altceva decît hainele noi ale împăratului. Oamenii spun cu jumătate de gură că cred, dar nimic nu-i clintește din așteptarea nesățioasă a unui Mesia care să le dea o identitate și un scop în viață. În acest climat de neîncredere, șmechereală, putere și dorință, singura acțiune capabilă să mai miște mulțimile e ficțiunea. Mai simplu spus, minciuna gogonată, realitatea virtuală, fantoșa dorințelor și ambițiilor nemăsurate și nemărturisite. Nu contează cine o inventează. Odată aruncată în lume, ea devine realitatea ultimă.
Moise descrie o Românie în care se petrece o farsă. Una nevinovată. O joacă de copii inventivi, creativi, haioși, săraci. Doar că ei trăiesc aici – iar România profundă și România fițoasă nu pot înțelege și nici nu pot accepta că în miezul ficțiunii nu e nimic adevărat. Trebuie să fie ceva. Ca la un semn, toată civilizația, toată economia, toată puterea și toată disperarea își dau mîna să lupte cu nimicul. Va fi o înfrîngere pe toată linia, demonstrația că lumea în care trăim nu e lumea reală. Dar de ajuns cu teoria. O astfel de idee filosofică ar fi ruinat orice ficțiune, dacă autorul și-ar fi dorit ca elitele să-i admire profunzimea ideilor. „Ce e omul, de unde vine, încotro se îndreaptă?“ e capcana în care cad, ca muștele, grafomanii de seamă. Ei bine, nu. Moise povestește cu simplitate, umor și cu o naturalețe fermecătoare. Abia cînd te prinzi încotro se îndreaptă, întrevezi și ce îmbîrligătură gigantică e în capul lui. Și nu poți să nu fii cucerit. După ce depui armele cîrcotelii, România noastră se deschide pînă în străfunduri. O recunoști, o iubești, o urăști și o deplîngi concomitent.
Iar dacă fragmentul de mai jos nu vă spune că am văzut cu ochii noștri fenomenul, cît să-l pipăi cu mîna, depun și eu armele: Cu mîna pe inimă vă zic, io cred. De cînd l-am văzut, m-a luat așa ca o căldură, ca o… cînd te atinge binecuvîntarea lui Dumnezeu. Și vorbele care le spune e, ce să mai, vorbește pe limba sufletului meu. Io tot ce spune el înțeleg. Că cu inima, nu cu mintea tre’ să-l asculți.
Nu contează dacă Boran (subiectul ascuns al cărții) a fost maimuță sau om, pentru că maimuța a coborît din om și nu s-a mai dat dusă.
George Moise, Boran, dumnezeul subteran, Editura Curtea Veche, 2025.