Încă din prima sa tinerețe, Dinu Săraru și-a descoperit vocația în cultură. Trebuia să fie șef. N-avea studii, dar cum era bun de gură a fost băgat redactor la Radio în calitate de tînăr de încredere, ca să înceapă și el de undeva. Două cincinale s-a perfecționat Săraru, la Radio, în arta de a intra pe sub pielea șefilor, pînă a fost răsplătit cu funcția de secretar general de redacție la Secolul 20, să nu se rătăcească intelectualii de la revistă pe cărările capitalismului. După ce a trecut printr-un stagiu în presa de partid, ca să-și întărească musculatura de atlet al regimului, s-a întors în cultură, la Luceafărul, unde a îndrumat tinerimea literară, pînă a făcut marele pas, la TVR. De aici, cariera marelui gurist de partid, despre care se spunea că a scris mai multe cărți decît a citit, a mers numai în sus, inclusiv în CC. Pînă cînd revoluția i-a încurcat, temporar, socotelile, de se plîngea Dinu Săraru la televizor că nu mai e lăsat să-și iubească țara. Securitatea și Ion Iliescu i-au înțeles mesajul. A devenit membru fondator al Băncii Internaționale a Religiilor și, după falimentul băncii, Iliescu l-a pus director la Teatrul Național din București. Cînd Năstase a pierdut alegerile, Săraru n-a așteptat să fie concediat. Și-a dat demisia, anunțînd la plecare, ca Terminator: O să mă întorc! Au trecut zece ani de atunci, dar bătrînul ciocoi al culturii nu și-a pierdut răbdarea. Undeva, la stat, îl așteaptă o funcție care deocamdată nu știe de el.
Ciocoi bătrîn, dar răbdător
